Ne amenintau si pe noi ca ne vor colectiviza. Si nu se potrivea deloc. In fiecare zi aveam o veste rea. In fiecare zi, batranii satului se uitau unul la altul si toti la cer si mergeau, o data pe saptamana, intr-un altar natural din Muntii Carpati, unde ramasese vorba ca e resedinta lui Zamolxis. Aceluia i se adresau in rugile lor si in reprosurile lor. Si acela nu se arata, dar nimic nu-i oprea sa se roage la el - sa-l ia martor si sa-l ia confident, si sa-l puna judecator in lupta lor pentru pastrarea muntelui, asa cum a fost el - cu animale multe si  cu vizitaori putini, cu iarba mare pana la brau cu primaveri furtunoase si cu legi precise. Asa era muntele si asa voiau ei sa-l pastreze. Erau vinovati cu ceva? Cum adica vinovati, incepea sa se schimbe vocea celuilalt, cum adica vinovati?  Erau ei in culpa fata de epoca, dar trebuiau sa dea pamanturile in devalmasie si sa se colectivizeze cand nu era nevoie de asta? Cred, nu cred... Credeti, nu credeti, dar la munte colectivizarea nu e buna. Si la ses e buna? Ma rog, nu stiu daca e contextul sa discutam colectivizarea. Vedeti ca dumneavoastra ati inceput! Am inceput, pentru ca eu ma refer la o treaba stricta pe care istoria a calificat-o. La munte n-avea rost colectivizarea. Ei, oamenii, stiau asta si se opunea din rasputeri acestui abuz. Dar venise cineva sa va ceara colectivizarea?  Veneau. Veneau, plecau si iar veneau. Ne incercau puterile. Gasisera cateva cozi de topor si discutau prin ele. Ii imbatau pe respectivii, si aia faceau cereri. Hai, domnule, nu-i chiar asa! Ba-i chiar asa. Nu stiu de ce exista tendinta ca oamenii mai tineri sa arunce noroi peste toata epoca de dinainte de ei. Nu arunc nici un pic de noroi. Sunt un om lucid. Stiu ca fara epoca aceea, eu n-as fi ceea ce sunt azi, dar cum as putea sa uit deznadejdea alor mei de acasa si lupta lor pentru mica stabilitate pe care o da muntele azi agriculturii, insa colectivizarea nu se putea face. Atunci, intr-o zi groaznica, o zi care a inceput cu un soare rosu, insangerat, un fel de soare de priveghi, care s-a sculat cu toti muntii in cap si a rasturnat toata cenusa din hornurile caselor peste noi toti, a venit un copil - cred ca eram eu, poate altul si a povestit catorva munteni ca la 15 kilometri de noi mai jos, mai spre ses, in Hobotinca, au venit si taie caii, omoara caii.  Cum omorau caii? Ii omorau. Cine? De sus. De sus venisera sa omoare caii. Si ii omorau? Ii omorau. Cum? Nu stiu daca prin procesul firesc al topirii amintirilor in mintea mea nu cumva imi atribui eu insumi ceva care nu este al meu, dar daca eu am vazut acel masacru, nu pot sa-l descriu, mi-este imposibil sa-l descriu, mi se intorc matele pe dos si mi se urca sangele in cap, atat de revoltator mi se pare si acum ceea ce am vazut acum 30 de ani. Acum 27-28 de ani, nu mai stiu exact. Stiu exact insa crima. Caii neputinciosi erau omorati cu toata putinta. Erau zdrobiti, taiati... Pentru ca asa hotarase tovarasul ministru Bucur Schiopu. Vezi-ti de treaba! Nu era in puterea lui sa omoare toti caii, daca n-ar fi avut un ordin, o dezlegare.  Nu cred ca este nevoie de dezlegari pentru asa ceva. Pentru ca sa faca o fapta buna, omul are nevoie de multe dezlegari, dar pentru una rea ii este destula initiativa lui proprie. Si deci nu e vorba de vinovatii personale. Noah, nici vorba. Era monstruozitatea fara nume, persoanele nu mai contau. Totusi, parca unii sunt supusi ai conjuncturilor, altii le produc, le provoaca. Nu, nu, aici n-ar mai fi nevoie de nici o explicatie. Dati-mi un pahar cu apa! Va rog, un pahar cu apa! Va rog, dati-mi o tarie! De ce n-aveti o palinca la dumneavoastra? Numai bauturi straine aveti. Nu-i adevarat, zise apropiindu-se stewardesa, ale carei picioare semanau mai degraba cu doua sticle de "Cotnari" alungite, decat cu doua sticle de votca. Frumoasa, sopti Mitaru lui Jacota. Frumoasa, lasa-ma in pace, domnule cu frumusetea ei. Ma rog, cu ce va putem servi?, relua stewardesa. Dati-mi o votca, dar rece de tot, sa fie uleioasa. Incercam, zise stewardesa, si se indeparta, si mai toti o urmarira cum se legana senzual intr-un avion cu multe scaune si scaunele, dar fara nici un pat. Afara vremea incepuse sa se intunece. Valatuci mari de ceata, de noroi bubuiau deja sub aripa avionului. Abia adusese stewardesa paharul mare de votca: Si mie unul, zise Mitaru. Se auzi vocea altei stewardese si aparu sus, in fata tuturor: Puneti-va centurile. (continuarea in numarul viitor) (din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)