Eu, in orice caz, zice Ion Mitaru, am iubit cel mai mult caii. Poate de aceea tovarasii, dupa ce am petrecut ani buni de pensie medicala, ca urmare a activitatilor grele pe care le-am avut, au hotarat ca trebuie sa ma ocup de hipismul de performanta. Mi-au placut caii si n-am fot niciodata un partizan al exceselor. Vedeti dumneavoastra, tovarase ministru, romanul a fost un tip echilibrat totdeauna. De aceea nici n-au fost asa mari excese la noi, nu ca n-ar fi fost presiunea dogmaticilor destul de mare. A fost, de ce sa nu recunoastem, dogmaticii n-au natie, n-au - cum sa zic - culoare, nu mai apartin unei natii. Ei sunt totul la un loc. Ei nu sunt nici romani, nici rusi, nici evrei, nici unguri. Sunt dogmatici.   Credeti?   Cred. Dogmaticii n-au natie!   Eu va rog sa ma iertati, tovarase, cum ziceati ca va cheama?   Mitaru.   Va rog sa ma iertati, dar parca am alta parere.   Si anume? Ce parere aveti?   Si anume, cred ca una este un dogmatic de-o natie, alta de alta. Vai de mine! Asta inseamna ca dumneavoastra pledati pentru superioritatea sau inferioritatea natiilor.   Nu pledez, dar cred ca una e sa fii godmatic la tine acasa si alta sa te duci cu dogma ta peste alte natii. In fine, o sa mai vorbim despre asta. In orice caz, eu am crezut si cred ca importanta este constitutia fiecarui om, nicidecum ca e roman, ca e... Ai nostri, romanii, n-au fost habotnici. Nici in Dumnezeu n-au crezut, ca altii, dar nici in demon, nici in drac, intelegeti?   Inteleg, dar asa cum puneti dumneavoastra problema nu rezulta decat ca romanii sunt o rasa superioara, prin inferioritatea lor fata de fanatism.   Asta a reiesit?   Asta a reiesit.   In fine, eu altceva aveam de spus. Va rog sa ma iertati, tovarase ministru, dar la ora asta, si cum stam noi intre pamant si cer, n-am destula putere sa fiu explicit pe idei teoretice. Dar eu am iubit totdeauna caii. In copilarie imi placea sa ma duc la tara si sa calaresc caii. Era cea mai mare placere a mea, sa merg la bunici, sa iau si sa calaresc un cal. Bunicii mei aveau multi cai. Erau niste cai frumosi. Nu erau de rasa, dar erau frumosi.   Si ce v-a impesionat cel mai mult la cai?   Fuga lor.   Fuga?! Sunteti primul om pe care il aud asta.   Tovarase ministru, va rog sa-mi permiteti: intrebati orice calaret...   Lasa calaretii, nu vorbim profesional. Ce v-a impresionat, cand erati copil, la cal?   Fuga. Si ce trebuia sa ma impresioneze?   Pai, eu va intreb pe dumneavoastra.   Nu serios, ce trebuia sa ma impresioneze?   Tovarase Mitaru, daca esti om si daca iubesti caii, nu se poate sa nu te impresioneze ochii lor. Ochii cailor sunt mai tristi decat cei mai trisi ochi din toate tablourile lumii.   V-am vazut destul de liberal si de revolutionar.   Cat se poate.   Cat se poate si putin peste. Cel mai mult v-ar fi impresionat, daca ati fi stiut intr-adevar ce e cel mai frumos la un cal: ochii. Pe mine - sigur ca spun o parere subiectiva, dumneavoastra puteti s-o luati ca atare - pe mine cel mai mult m-au impresionat ochii cailor si boala lor si, desigur, cand erau dusi la potcovar. Toate astea fac parte din viata calului.   Va pricepeti la cai.   Nu ma pricep la cai. Iubesc foarte mult caii. In copilaria mea, in satul in care m-am nascut, viata mea s-a legat pentru todeauna de cai. Era o toamna nebuna in muntii nostri. Se facea colectivizarea pana in buza satului nostru.  (continuarea in numarul viitor)   (din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin,Editura Paunescu - 2001)