Un sculptor, la expozitia caruia am rostit un cuvant de deschidere, a vrut sa-mi dea o damigeana cu vin. S-a sfiit probabil sa ma intrebe cat l-ar costa in lei acest serviciu, iar eu m-am sfiit sa-i spun ca orice munca trebuie platita. Romania are mai multi sfiosi, cat toata Europa la un loc. Fiind insa un om cu mult bun-simt, sculptorul m-a intrebat daca as accepta, la plecare, o damigeana cu vin rosu. Si la oaspeti ce le dai?, l-am  intrebat. Nici o problema - m-a linistit el - , am mai multe.

Vernisajele reusite sunt acelea la care invitatii abia se ating de bautura, iar vernisajele foarte reusite, cele la care, oricata bautura ar pune artistul la bataie, aceasta nu ajunge. Vernisajul la care am vorbit eu era unul foarte, foarte reusit. Mi s-au terminat toate cele trei damigene - mi-a zis la plecare mai sfios ca niciodata sculptorul, dar imi trimite una tata de la tara si v-o dau personal. Artistii sunt de doua feluri: unii care uita imediat ce promit si altii care nu uita, dar le beau prietenii vinul datorat criticilor. Sculptorul meu facea parte din a doua categorie. Mi-a telefonat sa-mi spuna ca n-a uitat, ca intr-o seara prietenii i-au dat gata damigeana pe care taica-sau i-o adusese special pentru mine, dar ca-i mai aduce in curand patru, din care una precis va fi a mea. Dupa un an
m-a sunat din nou, ca sa-mi ceara scuze. Batranul ii carase de mai multe ori cate patru si chiar cate cinci damigene cu vin rosu, de tara, numai ca prietenii descoperisera ca era cel mai bun vin pe care-l bausera vreodata. Stiti doar cum e, a zis cu glasul sau sfios sculptorul. Desi nu stiam cum e, am admis ca vinul de tara e mai bun decat vinul la sticla, din magazin. Ma simt vinovat, a mai zis el, de aceea va rog sa primiti din partea mea doua damigene. I-am zis ca primesc si atunci, cu un glas de om care purtase in spate o povara si scapase de ea, a adaugat. "Dar nu acum, fiindca toate damigenele sunt goale, ci in curand, cand vine tata cu altele pline."

Peste doi ani, artistul m-a sunat iar, recomandandu-se: Sunt eu, baiatul cu damigenele. Dupa glas, puteai sa juri ca e o fata sfioasa, care a asteptat doi ani pana sa indrazneasca sa-i dea un telefon barbatului iubit in mare taina. Ma simt atat de prost - a zis el - dar sa stiti ca ma gandesc tot timpul la dumneavoastra si la datoria pe care o am la dumneavoastra. Poate ca n-o sa ma credeti, insa saptamana trecuta pregatisem damigenele sa vi le aduc... Nici o problema - l-am calmat, fiindca imi parea gata sa planga, de necajit ce era - stiu ce s-a intamplat. Tocmai ieseai pe usa cu ele, cand ai dat nas in nas cu niste prieteni. Imi pare nespus de rau - a mai zis el - si, ca sa vedeti ca sunt un om de cuvant, am sa va aduc trei. Gatuit de emotie, i-am raspuns ca accept. Doar ca e prea mult pentru un singur vernisaj. Pai, asta era - a indraznit sculptorul si mai gatuit decat mine - ca deschid o expozitie peste cateva zile si v-as ruga ca in contul celei de-a treia damigene sa vorbiti la vernisaj.