Gheorghe Soimareanu a trait o suta de ani in aceeasi tara, in acelasi oras, in aceeasi casa. Desi a vazut atatea la viata lui, nimic nu i s-a parut mai greu ca atunci cand Capitala fusese ocupata de nemti in primul razboi mondial. A trait pe viu cum e sa fii strain in propria tara.


Batranul zambeste de sub tampla aplecata si ne intinde mana la salut. Mai are doua degete, la dreapta. Se asaza incetisor pe canapea, sa povesteasca istoria celor trei degete pierdute hat! acum 90 de ani. Era in 1916 cand nemtii ocupasera Bucurestiul. El traia in mahalaua Crangasilor, avea noua ani pe atunci, dar isi aduce aminte de fiecare detaliu de parca ar fi fost ieri.


ACCIDENTUL. Soldatii nemti obisnuiau sa recruteze mucosti din astia mici pe care ii mai puneau sa descarce vagoanele cu alimente pentru ocupanti. Intr-una din zile, pe cand abia iesise din casa, la joaca, aude un "Kinder! Arbeit!"("Copil! Munca!"). Un soldat neamt ii chema cu aratatorul. Trei vagoane trebuiau descarcate, o nimica toata, insa de data asta nu era orice fel de marfa. Erau grenade, pusti si mitraliere. "In vagoanele din scanduri era plin de sange si noroi. Noi luam pustile dintr-un tren si le mutam in altul. Noi, copii, ne-am oprit sa facem un foc, ca era cam frig pe atunci. Si unul din noi s-a dus sa ia paie din vagoanele cu armament. Le-a aruncat pe foc si «bum»!" Soldatul s-a dus, l-a pansat si l-a lasat in strada. Parintii l-au dus la spital si patru luni a stat internat. Crede totusi ca nemtii se comportau frumos cu romanii. "Ne duceam cand veneau trenuri cu nemti raniti si ei ne mangaiau pe cap si ne dadeau «zucker»." A fost o zi cand s-au revarsat de-a valma nemtii in Capitala copilariei lui. Isi aduce aminte de cand incepusera oamenii sa vorbeasca prima data despre iminenta venire a nemtilor in Bucuresti si despre retragerea romanilor in Moldova.  


Pe strada lui, oamenii nu conteneau sa vorbeasca. Unii dintre ei au plecat din calea "cotropitorilor". "La colt, in drepta, a doua casaa€¦ aia erau moldoveni. O familie instarita intr-o casa mare. Aia au avut cu ce sa se duca la Iasi si au plecat repede, ca isi facusera nemtii in casa lor sediu de birouri... Noi am stat aicia, ce sa facem?!", isi aminteste mos Gheorghe si dupa un oftat ridica deodata aratatorul in tavan: "Regele s-a dus in mana diavoluluia€¦". Tocmai si-a adus aminte de tezaurul romanesc, ce luase in acele zile calea Rusiei, si coboara degetul pentru a aduce lamuriri: "A luat bugetul statului, tezaurul, si stii unde l-a dus? La rusi! Tocmai la aia si-o gasit sa-l duca. Cine sa-l mai ia de la aia inapoi?". Rade fara zgomot. "Daa€™ Basescu a cerut tezaurul? L-o fi cerut, daa€™ cine sa-l mai asculte? Tezaurul nu mai e. Din ce si-o facut rusii bombele alea? Cu bani le-o facut."


FRATELE CAZUT LA MARASESTI. Copilaria lui Gheorghe Soimareanu a stat sub semnul mortii. Mai intai s-a dus tatal. Avea doar trei ani cand a ramas orfan. Parintele lui a lucrat la CFR pana in una din zilele lui 1910, cand o locomotiva a trecut peste el. Mama a ramas sa creasca singura sase copii, trei baieti si trei fete. In 1917 a venit, s-a dus si fratele mai mare. Ion fusese luat de pe strada cu arcanua€™ si dus pe front. Nu facuse nici macar armata. Fusese inrolat in Regimentul 40 Calugareni, ajunsese in prima linie cand a avut loc ofensiva de la Marasesti.

Nu dupa mult timp, un tanar strain a sosit la usa vaduvei ramase cu sase copii de crescut. A intrat in casa si a inceput sa-i povesteasca. Era in acelasi batalion cu Ion, numai ca el, inainte de ofensiva, s-a gandit sa dezerteze, presimtind macelul care va urma. Si i-a zis asa lui Ion: "Mai Ioane, hai sa fugim, ca io fug". "Nu fug, stau aici si o sa omor cat pot de multi nemti. Ce au cautat ei aici?" Dupa putin timp, regimentul  lui Ion a fost decimat. El a fost unul din eroii de la Marasesti. "Am plans toti, degeaba."

Ajuns la 100 de ani, Gheorghe Soimareanu a trait doua razboiaie, a prins cinci regimuri politice, a vazut schimbati patru regi, patru presedinti, si dupa tot ce i-a trecut prin fata ochilor albastri in toata viata lui crede ca cea mai cumplita perioada din ultima suta de ani a Romaniei a fost primul razboi mondial,  "atunci, pe timpua€™ nemtilor", cand germanii au ocupat Capitala. A prins foamete mare pe vremea aceea. Nu se mai gasea paine alba. Se facea din malai alterat. "Mancam o data din aia si toata noaptea ne scarpinam toti de mancarime", rade batranul. Exista o adevarata bisnita cu paine. Omul isi aminteste ca pe strada erau descurcareti care, ca niste ciorditori din zilele noastre de celulare, te acostau pe strada. Deschideau servieta unde tineau ca pe cea mai de pret marfa cateva franzele amarate. "Cumparati?"


"RAZBOIUL DE ACUM". Il intrebam pe mos Gheorghe unde era cand a inceput al doilea razboi mondial. "Care, asta care a venit acuma?" Asa numeste razboiul din 1940, "asta de acuma", de parca s-ar fi intamplat saptamana trecuta. Tine minte si acum sunetul sirenelor care anuntau atacul aerian al americanilor. Cand tipa o data alarma, lua masina de cusut a nevestei in brate si, cu sotia dupa el, fugeau in cimitir. Se adaposteau in unul din mormintele nelocuite si stateau asa, in groapa, cate trei ore. Intr-una din zile, de ce s-au temut mai tare de aia nu au scapat. Avea doua case in Bucuresti Gheorghe Soimareanu, singura lui avere ramasa de pe urma socrului. Lucra ca sofer la o intreprindere de canalizare din Bucuresti si, cand se intorcea de la serviciu intr-o zi ca oricare alta, in fata ochilor s-a desfasurat prapadul. Nici nu si-a mai recunoscut strada pe care locuia. Pe stanga si pe dreapta erau maldare de case distruse. O bomba a cazut pe una din casele lui cu sapte camere si a facut-o praf. Suflul exploziei i-a zburat celeilalte acoperisul si a ramas sub cerul liber.


CERE DAUNE DE 63 DE ANI. Zice ca era asigurat deja la o firma ce avea Perceptia pe Popa Tatu, care imediat dupa atac i-a evaluat gospodaria la "cateva miliarde". Numai ca "m-am luat cu razboiul si am uitat". S-a apucat
sa-si ridice din temelii casa cu sapte camere si dupa aceea a venit un cutremur, nu stie care si nu stie cand. Dar i-a daramat din nou constructia. Atunci si-a adus aminte ca trebuia sa-si ia niste bani de la firma de asigurari. A fost la ei, dar nici in ziua de astazi nu a vazut nici un ban. Se opreste omul din povestit si incearca sa se ridice de pe pat. Parca depune acelasi efort ca si un culturist care ridica o haltera. "Ia sa vad eu unde am pus adresa aia!" Se clatina pe picioare, ii vine ameteala, dar nu se lasa pana nu gaseste dupa zece minute o hartie pe care notase nu se stie cand, cu un creion, o adresa: "Ion Ghica nr. 7". "I-am prins eu odata la mine pe niste tineri. De la firma aia erau sigur, dar golanii si-au schimbat denumirea acum. Mi-au zis ca nu pot sa ma despagubeasca pentru un bombardament din 1944. Cica nu mai au arhiva, nu stiu ce si nu stiu cum." "Eu i-am zis sa se potoleasca!", tipa de dincolo nevasta de 95 de ani. Numai ca nea Gheorghe nu se lasa. Se va duce el candva peste ei la sediu. Trebuie sa-i dea "hotii despagubirea casei care acum 60 de ani fusese bombardata in «razboiul asta, care a venit acum»".