Un prozator care confirma

A debutat cu povestiri in Literatorul lui Marin Sorescu, in 1992, si cam tot atunci cu eseuri in Caiete Critice, iar editorial cu volumul "Vremelnicie pierduta" (2001), pentru care a primit, la recomandarea mea, premiul "Ion Creanga" al Academiei Romane. Putini cronicari literari (printre ei regretatul Valeriu Cristea si tinerii critici Nicolae Barna, Razvan Voncu si Daniel Cristea-Enache) au remarcat aparitia acestui prozator original intr-o literatura care isi imparte subtilitatile intre o publicistica din ce in ce mai nevrozata si mai debusolata si, in ceea ce priveste epica, o autoreferentialitate obosita, demodata, ilizibila, condamnata, prin toate acestea, sa fie uitata, aici, la Gurile Dunarii. Bogdan Popescu vine cu o formula noua in linia Preda - Velea - Banulescu, ceea ce inseamna, in fapt, doua modele epice: unul care cultiva fabulosul, miticul si altul bazat pe proza de observatie morala si sociala si pe limbajele oralitatii. O proza densa, bine lucrata, cu o cronologie deliberat accidentata, o proza, in fine, care amesteca planurile realului si sileste, astfel, cititorul sa dea o semnificatie acestor mici istorii care vin spre el de peste tot. In romanul de acum, procedeul este amplificat si, daca imi dau seama, mai bine ordonat decat in povestiri. Daniel Cristea-Enache, care il prefateaza, trimite la Marquez si descopera, in desfasurarea faptelor, trei structuri narative care se suprapun, se despart, se intretaie dupa o logica imprevizibila. Nu stiu daca sunt trei sau doar doua nuclee narative, dar ce observ in chip indubitabil sunt usurinta, inteligenta, subtilitatea - nu stiu cum sa zic mai bine - cu care Bogdan Popescu amesteca timpurile si palierele naratiunii, realul cu imaginarul, fantasticul cu observatia directa. Romanul debuteaza cu descriptia admirabila a unui sat dunarean paralizat de o frica de origine misterioasa. Se aude un zgomot ciudat de car si lucrurile si oamenii din Satul cu Sfinti intra intr-o stare de amortire, de asteptare plina de teroare. Dupa o vreme apare carul misterios (un car care umbla singur) si in el se afla, claie peste gramada, sapte-opt... draci beti morti...
Deschiderea epica incitanta, avertisment - pentru cititor - ca lucrurile in acest spatiu sunt incurcate, ca in istoriile cele mai prozaice se ascunde, ca o coasta de drac, o dimensiune magica. In centrul naratiunii se afla Repetentu, fiul directorului scolii, numit de copiii din sat "Ectoras de la oras". E student si, pentru ca a pierdut un examen, este pedepsit de parinti sa pazeasca casa si orataniile gospodariei timp de trei saptamani. Prilej pentru studentul restantier sa-si aminteasca de fantasmele copilariei si de istoriile mai noi din acest sat in care oamenii sunt cunoscuti numai dupa poreclele lor. Ectoras comunica intr-un numar de scrisori toate acestea prietenului sau ramas la oras si, in afara lor, romanul inregistreaza alte detalii, portrete, intamplari vechi si noi, intr-o desfasurare lenta, ca un fluviu care, pregatit sa se piarda in mare, se desface in mai multe canale serpuitoare si somnoroase. In naratiunea arborescenta, distingem o tipologie fixata, strategic, la frontiera realismului magic. Marin Foiste, profesor suplinitor, poet ratat, dusmanul lui Ectoras, tine lectii de istorie in fata unei sali goale, amestecand si el timpurile, legendele, informatiile. Cine adoarme ultimul este, repet, un roman substatial, scris cu finete si inteligenta ironie (o ironie rusinoasa - daca se poate spune asa), de un prozator de care, in ce ma priveste, imi leg toate sperantele.

---

Despre autor: