Casa lui Gavrila Zlota, luata cu macaraua

ROMANIA CA O TELENOVELA
In 1965 pica in Vintileasa si se apuca de colindat satul, ulita cu ulita, o echipa de folcloristi de la Bucuresti. Era alta decat cea sosita in Vintileasa cu vreo cativa ani in urma si care demonstrase batranei Constanta Purdel, bolnava de cancer de la varsta de 25 de ani, ca din punct de vedere stiintific ea trebuia sa fi fost de mult moarta.

De data asta, echipa numara mai multi insi, printre care si cativa inarmati cu ciocane de lemn si topoare, amintind o ceata de taietori de lemne. Umblau prin sat din casa in casa, ciocaneau zidurile si le ascultau mult timp cu urechea sau curatau varul de pe pereti cu unghia, faramele turnandu-le intr-un saculet purtat tot timpul de seful echipei, un batranel scund, cu chelie, cu dintii din fata pusi. Intrau prin case si intrebau gospodarii cum au ridicat casa, ce lemn au folosit ca barne, cat var si cat nisip. Gospodarii, politicosi, raspundeau ce si cum, surprinsi de intrebari, de sarguinta cu care toti acei domni notau in carnete cele spuse de ei, dar, mai ales, de uimirea cu care intampinau toate vorbele lor. Nu era nimic deosebit in cele ce spuneau ei, case din acestea se ridicau in sat de sute de ani si nimeni nu se mirase ca barnele sunt de stejar si ca laptele de var trebuie lasat cateva zile descoperit inainte de a da cu el peretii. Cei din echipa se mirau deci de lucruri de care nimeni in afara lor nu gasea de cuviinta sa se mire. Peste un an si ceva, cand o alta echipa veni in sat sa ia la Bucuresti - spuneau ei - casa lui Gavrila Zlota din marginea satului, o casa batraneasca, pe care nimeni nu dadea doi bani, nimeni nu facu legatura intre aceasta intamplare si cicaleala la care ii supusese pe toti echipa picata in sat cu un an inainte.

A doua zi sosi in sat un troliu urias, pe opt randuri de roti. Pe platforma lui, facuta pentru a transporta ziduri intregi la santierele de blocuri de locuinte, urma sa fie dusa la Bucuresti casa lui Gavrila Zlota. Contractul fusese incheiat cu greu. Gospodarul, banuitor, intreba mereu pe cei din echipa ce urmaresc cu chestia asta. Pana la urma, ispitit de frumoasa suma de bani pe care o primea, accepta cu inima stransa, mereu suspectand ca e ceva ascuns la mijloc si, mai ales, ca el ar putea castiga ceva in plus din afacere. La doua ore dupa incheierea contractului se intoarse la primarie, rasucindu-si palaria in maini, incurcat, cerand posomorat, cu privirile plecate, sa i se dea casa inapoi. Pusese pe masa banii primiti mai inainte, un teanc de sute mototolite, si, asezat pe scaun, inaintea celor de la primarie, tacea incapatanat ori de cate ori era intrebat ce-l nemultumeste in aceasta afacere. Rand pe rand, primarul, secretarul sfatului, directorul scolii, seful echipei de la Bucuresti cautau sa-l convinga ca iesea in castig. Gavrila Zlota era de acord, nu-i contrazicea, dand din cap aprobator ori de cate ori i se spunea: ai inteles? sau judeca si dumneata, daca n-avem dreptate. Si cand terminau, secatuiti, Gavrila Zlota spunea incapatanat, cu privirile in pamant: dati-mi casa inapoi!".Purtarea lui se lamuri insa curand. In drum spre casa cineva intalnit in cale (care era ala, primarul nu aflase inca, dar si cand va afla, nu stiu ce-i fac, zicea el) isi batu joc de el, spunandu-i ca de aia aveau nevoie de casa lui cei de la Bucuresti, pentru ca sub temelia ei era ascunsa o comoara. - Bata-te Dumnezeu sa te bata!, facu primarul usurat si inveselit totodata, si, la aceste cuvinte, Gavrila Zlota ridica privirile si zambi cu gura pana la urechi, parca si el convins ca spusese pana atunci numai prostii. A doua zi, la mutarea casei lui Gavrila Zlota asista aproape intregul sat. Masinii cu platforma uriasa i se alaturase intre timp, sosita de la Bucuresti, o macara uriasa, purtata pe un tractor cu senile.

Era primavara, vremea se muiase, un aer bleg plutea peste sat. Domnea o atmosfera calduta, in care florile simt nevoia sa infloreasca, oamenii sa nu faca nimic, sa stea la soare, iar pisicile sa iasa pe prispa si sa se caute de purici. Toata lumea era curioasa. Printre cei care asistau mai incolo, pusi la respect de o franghie care alcatuia un patrulater urias, in mijlocul caruia se afla casa, cu mare parte din lucruri lasate inauntru, Gavrila Zlota umbla posomorat, fara sa raspunda glumelor, lasand impresia ca fusese obligat sa-si lase casa si ca, contrar celor ce se zvonea in sat, trebuia mai degraba compatimit decat invidiat. In schimb, echipa de la Bucuresti nu-si mai vedea capul de treburi. Casa fusese legata cu lanturi grele, ca un pachet. Un nod urias, sub forma unui lant, se forma la vreo doi metri deasupra. In fine, odata pregatirile terminate, seful echipei se uita la ceasul de la mana (desi nu era nevoie de asa ceva) si cu privirile pe aratatoare facu un semn scurt cu dreapta.

Macaragiul sari sprinten in cabina macaralei, motorul, care pana atunci duduise linistit, se stropsi deodata, scotand scantei, lantul care lega strans casa se crispa, nodul de deasupra se intinse brusc, si toata lumea inchise brusc ochii, asteptand pocnitura suieratoare a lantului suprasolicitat. Nu se intampla nimic. Macaragiul, un tanar subtire, intr-o bluza stransa pe corp, cu o tichie de ciclist trasa pe frunte, sari sprinten din cabina si trebalui ceva timp la motor. Sus, soarele stralucea nemiscat, facandu-si jobul. Cativa baieti, urcati intr-un copac, aruncau cu crengi intr-un grup de femei, femeile incepura sa-i porcaiasca si unul din barbatii prezenti ii dadu jos si-i ureche calm, fara sa se enerveze. Urma o noua incercare. Motorul se stropsi, lantul se crispa din nou, fumul deveni mai gros si mai albastru, veni si o mica ezitare, abia simtita de cei din jur si, deodata, vazura cu totii casa lui Gavrila Zlota atarnand de carligul macaralei, scoasa din pamant cu temelie cu tot.
Macaraua facu o miscare scurta, fara sa clinteasca cu ceva peretii, si depuse casa pe platforma uriasa.
In golul ramas, spre dezamagirea tuturor, nu era nimic. Nici macar un sarpe.

---

Despre autor: