Un nou stat majoritar albanez pe teritoriile sfinte ale sirbilor? Sau perpetuarea unei situatii explozive pe termen nelimitat, prin pastrarea integritatii Serbiei? Cine va ceda: Rusia sau Occidentul?

Aceasta e dilema tragica a celor 1,8 milioane de locuitori din provincia Kosovo si a comunitatii diplomatice internationale. In orice caz, reluarea violenta a conflictului din Kosovo ar arunca in aer intreaga Europa. Cotidianul a trimis un reporter la fata locului, pentru a sonda starea de spirit a kosovarilor inainte de un moment crucial in istoria lor.

„Kosovo face parte din Serbia si deci este nevoie de viza sirbeasca pentru a merge acolo", explica raspicat o doamna de la ambasada. Nimic mai fals. La punctul de trecere Jankovac, dintre Macedonia si Kosovo, nu vezi nici un picior de politist de frontiera sirb. Numai trupe UNMIK (United Nations Mission in Kosovo – misiune de mentinere a pacii), care te intreaba politicos despre scopul vizitei si iti stampileaza repede pasaportul. In fapt, Kosovo nu mai face parte din Serbia.

Capitala Pristina e situata in nord-estul provinciei, cam la o ora de mers cu autobuzul de Jankovac. De o parte si de alta a drumului sint case cu doua-trei etaje din caramida rosie, neterminate. Sint mai ales ale albanezilor, care se intorc in zonele pe care le-au parasit inainte de 1999, de teama represiunilor regimului Milosevici, dar si in cursul anului 1999, pentru a se adaposti de bombardamentele NATO care urmareau indepartarea lui Milosevici.

Conform UNCHR (Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati), cel putin 600.000 de albanezi kosovari au fost fortati sa plece de la casele lor, in perioada 1998-1999. Aproximativ 200.000 de sirbi si-au parasit si ei casele din Kosovo, majoritatea raminind si acum in Serbia.

Constructiile nu sint tencuite, pentru ca proprietarii vor sa evite plata unor taxe mai mari, aplicate cladirilor terminate. Mici trucuri ale unei populatii sarace, intr-o zona a carei industrie a fost decimata de razboi si unde aproape doua treimi din populatie nu au loc de munca.

In centrul Pristinei, in schimb, daca n-ai vedea la tot pasul blindatele ONU si ale OSCE, te-ai simti ca in oricare alt oras al Europei Occidentale. Tinerii albanezi isi petrec dupa-amiezele bind frappe-uri in localuri elegante sau navigind pe Internet in cafenele foarte ieftine.

De la razboi, albanezii si sirbii din Kosovo traiesc complet segregati. In vreme ce albanezii, care reprezinta mai bine de 90% din populatia de 1,8 milioane a provinciei, locuiesc in principalele orase, sirbii sint localizati doar in citeva zone din nord, sud si din est. Localitatile sirbesti sint denumite, pe buna dreptate, „enclave". Sirbii nu intretin legaturi decit unii cu altii si, in general, nu calatoresc in zonele locuite de albanezi. Cele doua comunitati au structuri institutionale paralele. „Avem spitalele noastre, iar cazurile grave le transferam la Nis sau la Belgrad, nu la Pristina. Avem scolile noastre, unde elevii invata dupa manuale din Serbia", spune Nenad Rikalo, care conduce un ONG sirbesc, in enclava Gracanica. El crede ca, pe termen lung, daca sirbii nu vor ajunge sa se simta mai in siguranta in Kosovo, majoritatea vor migra catre nord-vest si chiar in Serbia. Deja unii dintre ei sint supusi la presiuni de catre albanezii care vor sa le cumpere pamintul.

Mai putin de o suta de sirbi locuiesc in prezent in Pristina, majoritatea lucrind pentru organizatii internationale. De cind Milosevici a fost indepartat de la putere, ei nu se mai simt in siguranta in provincie. In martie 2004, zeci de mii de albanezi au iesit in strada, cerind independenta si dind foc mai multor lacasuri de cult ortodoxe sirbesti. „Daca inainte de martie 2004 mai speram ca putem trai impreuna cu albanezii", spune Biserka, o tinara sirboaica angajata la Pristina, „de atunci noua ne este teama".

De cealalta parte, albanezii, persecutati in timpul lui Milosevici, nu mai au rabdare cu sirbii si, la rindul lor, se tem ca nu vor putea iesi niciodata de sub sfera de influenta a Belgradului. Ranile vechi nu s-au vindecat. „N-am sa pot uita niciodata cum casa noastra a fost distrusa de sirbi", povesteste Artan Tigani, un tinar de 26 de ani din Peja. Familia lui Tigani ducea o viata confortabila in timpul fostei Iugoslavii, iar casa ei mare a fost folosita ca scoala in perioada cind Milosevici a interzis accesul albanezilor la institutiile publice, iar acestia si-au creat structuri paralele, cu finantari de la diaspora din SUA si Elvetia. „Prietenii mei cei mai buni, care erau in anul doi sau trei la Universitatea din Pristina, au fost fortati sa renunte la cursuri, iar apoi veneau la noi acasa sa invete cu profesorii." Familia Tigani a asteptat pina cind toti vecinii ei au plecat si toate casele de albanezi de pe strada lor s-au golit si abia apoi s-a decis sa paraseasca Kosovo, pentru a merge in Macedonia, ca refugiata. La intoarcere, povesteste Artan, si-a gasit casa complet vandalizata de sirbii ramasi in urma. „Nu cred ca deocamdata ma pot imprieteni cu un sirb", spune el.

Chiar daca, spre deosebire de sirbii refugiati, majoritatea albanezilor s-au putut intoarce la casele lor, multi dintre ei au mari dificultati economice. Blerton Ajeti, jurnalist la „Express", unul dintre principalele ziare din Pristina, descrie ultimul sau reportaj, realizat intr-o mica localitate albaneza, unde 200 de oameni traiesc in case de chirpici fara acoperis, nu maninca decit putina piine in fiecare zi si nu au nici o sansa pentru un viitor mai bun. „Sint victimele razboiului, care i-a lasat fara servicii si case, dar si ale conducatorilor de azi, care nu sint in stare sa gaseasca o solutie pentru ei", spune Ajeti. E putin probabil ca acei albanezi vor uita ca „din vina sirbilor" au ramas fara case.

Multi kosovari au povesti inca si mai dureroase. Aproape zece mii de albanezi au fost ucisi in timpul regimului Milosevici, care urmarea epurarea etnica a albanezilor din provincie. Inceputa mai intii cu marginalizarea economica a acestora si eliminarea lor din institutiile de stat, strategia lui Milosevici a continuat cu persecutii violente.

Alban Pruhti, al carui tata a fost ucis in razboi, studiaza in prezent in strainatate si este sceptic in privinta viitorului Kosovo: „Dupa tot ce s-a intimplat, exista inca ura si lipsa de respect reciproc intre diferitele comunitati din Kosovo, mai ales intre sirbi si albanezi. Din pacate, potentialul unui conflict interetnic e inca real, pentru ca elemente extremiste exista de ambele parti".

Perspectivele sumbre le auzi insa numai la discutii modeste, purtate la miezul noptii, in fata unui kebab si a unui rachiu, la o bodega populara. Varianta mai optimista e prezentata de apropiatii guvernului Ceku, care prefera ca punct de intilnire terasa eleganta a unui restaurant central. „Sintem gata sa preluam conducerea unui Kosovo independent si sa facem reformele necesare integrarii europene", spune Shenoll Muharremi, directorul Agentiei pentru Integrare Europeana. Muharremi spera intr-un viitor european pentru toate statele din Balcanii de Vest, singura cale de a aplana definitiv conflictele interetnice din zona.

Cel mai cunoscut politician sirb din Kosovo, Oliver Ivanovici, este si el de parere ca exista motive de optimism. Ivanovici e apreciat pentru atitudinea sa deschisa fata de guvernul de la Pristina, cu ai carui reprezentanti comunica in albaneza. Insa multi dintre sirbii kosovari nu au incredere in el tocmai din acest motiv, pentru ca negociaza cu albanezii. Cafeneaua La Dolce Vita, frecventata de Ivanovici, este situata pe malul sirbesc al riului Ibar, care desparte orasul nordic Mitrovica in doua. Cafeneaua este celebrul loc de intilnire a „gardienilor podului" (Bridge Watchers), fosti paramilitari sirbi, care si-au asumat rolul de a-i proteja pe co-etnicii lor din Mitrovica de Nord. La doi pasi de cafenea, trupele KFOR, sub conducere franceza, patruleaza de-a lungul riului, asigurind, la rindul lor, paza si protectia sirbilor si a albanezilor (unii de altii).

Pe cit de diferite sint povestile de razboi ale albanezilor si ale sirbilor din Kosovo, pe atit de asemanatoare sint problemele lor actuale: saracia, lipsa de reprezentare politica, incertitudinea statutului lor. Oliver Ivanovici povesteste cum a incercat sa il convinga pe premierul Serbiei, Vojislav Kostunica, sa permita reprezentantilor sirbilor kosovari sa participe la negocierile dintre Pristina si Belgrad despre viitorul provinciei. Dar Kostunica nu a fost de acord. Belgradul vrea sa decida in continuare pentru sirbii din Kosovo. „Avem incredere in Belgrad, pentru ca nu avem incotro", comenteaza Vlada, student la Universitatea din Mitrovica.

La rindul lor, albanezii de rind simt ca prea multe decizii sint luate in numele lor de reprezentantii ONU si de politicienii locali corupti. Multi dintre observatorii situatiei din Kosovo cred ca aplanarea conflictului interetnic va avea loc numai dupa ce locuitorii provinciei se vor putea concentra pe viata de zi cu zi. Intrebati daca au de gind sa plece din Kosovo, tinerii, albanezi si sirbi, raspund ca asteapta mai intii sa vada ce decizie se ia in privinta statutului si apoi se vor hotari asupra propriului viitor. Numai ca, dupa spusele unui ofiter de presa ONU american, timpul trece mult prea incet in Kosovo. Fiecare zi dureaza cit o luna. Iar rabdarea oamenilor e la limite.

„Albanezii si sirbii din Kosovo pot trai impreuna" Profesorul Tom Gallagher, autor al volumului „Balcanii in noul mileniu-In umbra razboiului si a pacii" (Humanitas, 2006) si specialist in politica Europei de Sud-Est, raspunde citorva intrebari adresate de Cotidianul.

Care ar fi cea mai buna solutie pentru Kosovo?

Cele doua comunitati, sirbii si albanezii, pot trai impreuna fara ura. Ostilitatea albanezilor catre sirbi a scazut mult in ultima vreme, dupa cum am putut constata cu ocazia ultimei mele calatorii in Kosovo. Cea mai buna solutie e cea care pastreaza teritoriul intact, dar ofera sirbilor siguranta si gradul potrivit de autonomie. Dar trebuie creat cadrul legal care sa incurajeze cooperarea sirbilor cu structurile statului (Kosovo – n.red.) si sa reduca nivelul de dependenta fata de Belgrad. In mod traditional, opinia publica din Serbia nu s-a aratat foarte calda cu co-etnicii din Kosovo, mai ales cind acestia se confruntau cu dificultati mari, de pilda in 1999. De fapt, nationalistii din Serbia sint mai preocupati de pastrarea teritoriului decit de bunastarea oamenilor din Kosovo si folosesc problema provinciei pentru a obtine avantaje in politica interna.

Cit de amenintati sint sirbii din Kosovo?

Cred ca majoritatea clasei politice albaneze intelege ca nu are nimic de cistigat daca ii supara pe sirbi. Intr-un anume sens, nivelul de frictiune din interiorul comunitatii albaneze este mai mare decit cel dintre albanezi si sirbi. Nationalismul albanezilor nu a fost suficient de puternic pentru a-i tine uniti. Multi albanezi inteleg ca, pentru a consolida cistigurile obtinute dupa 1999, nu au voie sa supere Vestul. O razbunare impotriva sirbilor nu e probabila decit daca albanezii sint provocati foarte tare. Care ar fi prioritatile intr-un Kosovo independent?

Dupa mine, asigurarea unui trai decent pentru populatia tinara a provinciei. Cel putin 40.000 de tineri intra pe piata muncii de acolo in fiecare an. Somajul in Kosovo e cel mai mare din Europa. Oricit de hotariti ar fi politicienii sa creeze un stat in care coruptia si incompetenta sint tinute sub control, presiunile asupra liderilor noului stat vor fi prea mari daca nu primesc ajutor in solutionarea crizei economice. Uniunea Europeana va trebui sa adopte o strategie care va permite anual accesul pe piata sa de munca pentru 50.000 de kosovari, pentru a reduce din presiunea sociala, altfel de nesuportat. Fara ajutor extern, sint sanse de a vedea cum crima organizata creste la niveluri care nu mai pot fi controlate.

Nu jandarmii romani sint de vina Organizatorii demonstratiei care a avut loc pe 10 februarie 2007, la Pristina, in timpul careia doi albanezi au fost ucisi de gloante trase de jandarmii romani, nu ii considera vinovati pe acestia. Cei aproximativ 15.000 de albanezi care au iesit in strada pe 10 februarie au fost mobilizati de gruparea „Autodeterminare", care militeaza impotriva modului in care ONU, de comun acord cu politicienii corupti de la Pristina, ia decizii in Kosovo fara a tine cont de vocea cetatenilor albanezi. Unul dintre liderii miscarii, Glauk Konjufca, a povestit pentru Cotidianul de ce au iesit albanezii in strada si cum au fost raniti cei doi.

„Pe 10 februarie aveam de gind sa organizam un mars prin fata tuturor institutiilor guvernamentale din Kosovo", spune Konjufca. „Dar cind am ajuns in centru, politia ne-a blocat drumul. La inceput erau aproximativ 200 de politisti, nu prea multi, si cred ca din cauza asta au fost mai periculosi. Daca ar fi fost mai multi, ar fi putut controla mai bine situatia." Numai primele rinduri ale blocadei erau formate din politisti kosovari, restul erau internationali, printre care si romani, povesteste tinarul albanez, aflat in primul rind de protestatari. Demonstrantii au darimat baricadele si au rupt primele rinduri de politisti, formate din localnici.

Politia kosovara nu a reactionat, dar apoi au intervenit internationalii, care au raspindit gaz lacrimogen si apoi au inceput sa traga cu gloante din cauciuc. Demonstrantii povestesc ca s-a tras de la distanta prea mica, cinci metri, fata de cea regulamentara, de 100 de metri. De asemenea, s-a impuscat in zona capului, din nou ceva interzis, si nu s-a tras cu ricoseu, asa cum ar fi trebuit. Rapoartele ONU mai arata ca romanii au folosit gloante de cauciuc expirate, mai tari si mai rapide, deci mai periculoase.

Totusi, demonstrantii nu ii considera vinovati pe romani: „Conducerea ONU este de vina, ea a dat ordinul sa se traga, probabil cu acordul politicienilor nostri. Si asta din cauza ca se tem de noi si de aceea au prezentat situatia ca si cum noi am fi vrut sa ocupam institutiile statului, ceea ce nu e adevarat. (…) Nu romanii de capul lor au facut asta. Ei au primit ordine clare sa traga in modul in care au tras, pentru a ne intimida si a ne opri. Nu e nici pe departe vorba despre niste jandarmi romani nebuni, care nu stiau cum sa traga, ci de un ordin politic clar venit direct de la conducerea Organizatiei Natiunilor Unite".

Primul-ministru e optimist „Vrem sa construim un stat european care sa se poata integra in UE", a declarat pentru Cotidianul primul-ministru kosovar, Agim Geku (foto). „Toata legislatia din Kosovo este compatibila cu legislatia europeana. Economia kosovara a avut mult de suferit din cauza razboiului si a neglijentei din trecut. Ne vom concentra pe economie, educarea tinerilor si pe dezvoltarea sectorului energetic. Multietnicitatea este elementul central in viziunea noastra asupra viitorului Kosovo: vom continua sa cooperam cu minoritatile pentru a le ajuta sa se integreze in statul nostru.

Viabilitate economica Dardan Velija, consilier politic al premierului Agim Ceku, sustine despre Kosovo ca este viabila din punct de vedere economic: „Avem in prezent o crestere economica modesta, de 2,5%, dar avem destule resurse naturale si umane pentru a atrage investitori straini. Am semnat acorduri de liber-schimb cu statele vecine si am sporit volumul comertului regional". Velija mai precizeaza: „Lipsa unui statut clar a indepartat investitorii, dar piedica aceasta nu va mai exista dupa independenta".

Coruptie la nivel inalt „ONU inchide ochii la acte de coruptie ale politicienilor, in schimb acestia nu opun rezistenta deciziilor luate de oficialii internationali", sustine Alban Bokshi, reprezentind COHU, Organizatia pentru Democratie si Anticoruptie. „O serie de licitatii importante au fost acordate unor companii apropiate de guvernul de la Pristina, format din PDK (gruparea presedintelui decedat Ibrahim Rugova) si AAK (formata din ramasitele UCK)." Dat fiind ca procesul de privatizare a proprietatilor de stat are loc abia acum in Kosovo, consecintele actelor de coruptie asupra bunastarii economice a viitorului stat pot fi devastatoare, avertizeaza Bokshi.

Cum se va face privatizarea in Kosovo, pe www.cotidianul.ro/select Rapoartele unei ONG critice fata de guvernul de la Pristina, la www.cotidianul.ro/select