Zilele Bucurestiului la Viena. Lume multa, binevoitoare, pe alocuri entuziasmata chiar de prestatia romanilor. Prietenul meu L.G. imi telefoneaza ca sa-mi relateze o mica intamplare la care a fost martor. Cativa studenti interpreteaza pe o strada vieneza o piesa preclasica. Ca din senin, apare o doamna tuciurie si, pana ce acestia sa se dezmeticeasca (nici nu puteau abandona subit instrumentele), le-a spus inainte de-a disparea la fel de rapid: hai ca banii i-am adunat io, manca-v-as norocu' vostru! Nu stiu de ce, mi-aduc aminte subit de povestea lui Borges intitulata „Scrisul zeului", in care se vorbeste despre cum poti deduce toate legile universului pornind de la petele de pe blana unui leopard. Estimp, la Bucuresti se discuta despre agresivitatea omului politic versus agresivitatea omului de presa. Si iar mi-amintesc despre o alta poveste (anonima). La marginea unui tinut, era un balaur care, pentru a fi imbunat, i se dadea cate o fata pe an pe care o manca. La un moment dat, iubitul fetei care tocmai fusese trimisa balaurului a decis ca asa nu se mai poate si le-a spus prietenilor ca se duce sa-l infrunte pe balaur. Dupa ce au incercat sa-l descurajeze, fiindca nu era primul care murea astfel, prietenii l-au insotit pe viteaz pana la intrarea pesterii balaurului. Dupa ce viteazul intra in pestera, spre mirarea prietenilor, timp de cateva zile nu se mai aude nimic, nici macar sunetele specifice scoase de monstru. Dar nici viteazul nu apare. La un moment dat, prietenii isi fac curaj si patrund in pestera. Acolo il gasesc pe balaur mort, iar pe
viteaz - teafar, numai ca acestuia din urma incepeau incet-incet sa-i creasca solzi de balaur...