"Pentru mine critica literara si culturala e o constructie de epoca"

Ion Bogdan Lefter, parcursul tau in literatura incepe cu poezie si proza, dupa care, ca la sah, cand o mutare schimba total mersul partidei, a continuat in forta cu critica, eseistica, analiza politica, istorie literara, impunandu-te ca unul dintre cei mai avizati comentatori ai fenomenului literar romanesc. Ai frecventat Cenaclul de Luni si Cenaclul Junimea in anii '80. Evoca, te rog, perioada aceea.
Cu placere, ca de fiecare data - insa, daca-mi dai voie, as incepe cu un mic comentariu asupra felului in care ai descris traseul meu literar si intelectual. Multumind pentru elogii, as aduce un amendament mic, dar care are pentru mine consecinte mari: oricat de frumoasa si de spectaculoasa ar fi comparatia cu mutarea-surpriza din sah, in cazul meu n-a fost chiar asa, ipostazele suprapunandu-se o vreme. Cand am inceput sa public critica, in 1980 (deja - vai! - de peste un sfert de secol...), eram inca - si aveam sa mai fiu cativa ani - june poet: in 1982 am scos, impreuna cu colegii mei Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin si Alexandru Musina, programaticul si binecunoscutul volum colectiv de poezie "lunedista" Cinci, alaturi de Aerul cu diamante al altor colegi, si anume Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru si Ion Stratan. Apoi, in 1983, mi-a aparut volumul propriu de versuri, Globul de cristal, si am contribuit, putintel prozator, la Desant '83, culegerea la fel de programatica a celuilalt cenaclu de atunci, Junimea. Pe urma - intr-adevar - n-am mai publicat poezie si proza (desi pastrez "inedite" mai vechi sau mai putin vechi - pentru viitoare mutari-surpriza!); dar, ramanand "doar" critic, eseist, comentator politic (dupa 1990) si ce altceva mai sunt, n-am renuntat nici o clipa la multiplicitatea discursurilor: nu numai din cauza ca fiecare zona socio-culturala (literatura, arte, actualitate politica etc.) si fiecare tip de text (cronica, tableta, studiu, analiza de text sau dezbatere generalizatoare...) isi are codurile sale, ci si ca diversitate asumata, ca policromie stilistica in interiorul genurilor si pe deasupra lor. Scrisul monocord, care li se poate potrivi altora (exista mari opere "sarace", repetitive), simt ca nu ma exprima; dimpotriva, folosesc o gama cat mai larga de solutii de frazare. In genere, practic un metadiscurs intelectual si creativ multistratificat tematic si variat stilistic. Fara el nu ma pot apropia de proiectul "maximal" care este critica literara si culturala pentru mine: o forma de modelare a actualitatii si - in ultima instanta - o constructie de epoca.
Sa revin - insa - la intrebare, la cenaclurile noastre de la sfarsitul anilor '70 si din anii '80. Li s-a recunoscut de pe-atunci rolul decisiv in lansarea unei noi generatii si a unei noi "paradigme", cea postmoderna. Pe de alta parte, parca se contureaza in ultima vreme un nou interes fata de acele experiente atat de speciale. Scriitorii tineri de azi, mai ales cei care frecventeaza si ei cenacluri, aud povesti despre "inaintasii" lor si intreaba, initiaza cate o ancheta prin ziare sau reviste, fac comparatii. Comparatii imposibile, intr-un fel: fiindca in perioada despre care vorbim, pana in 1989, deci in comunism, cele doua grupari au fost forme de "repliere" intr-un fel de "underground", la limita acceptabilitatii din punctul de vedere al regimului (pana in momentul interdictiei, in cazul Cenaclului de Luni, oprit prin decizie politica in 1983). Exista o traditie respectabila (Junimea "clasica", Sburatorul lovinescian si altele), deci ideea in sine de cenaclu literar n-avea de ce sa nu fie acceptata. Insa tocmai atunci, la sfarsitul anilor '70 si la inceputul anilor '80, se mai intamplau doua lucruri importante: aparea o noua generatie de scriitori (de artisti, de intelectuali), cu un apetit novator exceptional; dar posibilitatile de exprimare publica si de realizare profesionala se diminuasera dramatic (fusesera instituite concursuri de debut in volum care amanau publicarea cu anii, absolventii de universitati erau obligati sa faca naveta la tara, ca profesori, s.a.m.d.).
Drept urmare, nemaifiind absorbiti in sistem, asemeni seriilor precedente, tinerii scriitori ai "noului val" s-au "repliat" (ca sa reiau termenul) in cele doua cenacluri bucurestene si in omoloagele lor de la Cluj, Iasi, Timisoara, facand din ele niste spatii de refugiu. Energiile perioadei, care aveau sa se dovedeasca apte sa impinga cultura romana dintr-o epoca intr-alta, au fost atat de mari incat au creat in acele zone de "contracultura" o efervescenta extraordinara. Cred ca asta tinem minte cu totii, inainte de orice altceva: atmosfera febrila si exultanta, impetuozitatea sfidatoare a tineretii, euforia schimbarii (literara, estetica) si totodata a subversiunii (politica, deci), cu fiorul si uneori betia indraznelii si a riscului, fiindca stiam ca ce facem noi acolo, "underground", nu e pe placul autoritatilor de la "suprafata". In fond si la urma urmei, traiam sentimentul de libertate, in toate sensurile - creativa, intelectuala, morala -, fara echivalent posibil in democratie, cand nu trebuie sa te refugiezi nicaieri pentru a face arta nonconformista.
Daca privim lucrurile din perspectiva nu doar a istoriei literare, ci din a celei generale, atunci vom descoperi in cenaclurile noastre de atunci forme de coagulare "alternativa", de "societate civila". N-a fost o intamplare ca multi scriitori ai primului "val" postmodern, formati in atmosfera pe care incerc s-o descriu, aveau sa fie foarte activi si vizibili in Romania libera de dupa 1989 - in politica, in presa, pe piata culturala, in dezbaterile publice.
In sfarsit, poate ca-ti spun lucruri prea generale, cand ai fi preferat niste "evocari" propriu-zise, cu personaje si intamplari hazoase. Da-mi voie sa fac pentru asta trimitere la tandemul cartilor mele Flashback 1985: inceputurile "noii poezii" si Puzzle cu "noul val". Addenda la falsul tratat de poezie Flashback 1985 (ambele publicate in 2005), in care e multa "memorialistica", sunt portrete, descrieri, fragmente de jurnal si altele (ba chiar si... parodii!).
Sa admitem ca optzecismul nu ar fi avut structura arhicunoscuta, mentori pe masura si conjunctura in care s-a dezvoltat. Cum ar fi aratat acel deceniu?
Putem imagina mai multe istorii contrafactuale, cu scenarii foarte diferite. Insa eu cred ca exista un soi de echilibru intre - pe de o parte - intamplare, inspiratie, atipicitate, genialitate, eminamente individuale, personale, produse imprevizibile ale solitudinii, si - pe de alta - logica mai generala, supraindividuala, a evolutiei culturale, la care contribuim cu totii. Daca e asa, inseamna ca nu se putea ca in anii '80 sa nu facem tranzitia catre postmodernitate, dupa ce aparusera semnele epuizarii neomodernismului (nu-i spuneam atunci asa; abia in urma cu un deceniu am lansat conceptul de "neomodernism" pentru a desemna revenirea la modelele interbelice dupa "paranteza" proletcultista). Scenariul ar fi fost acelasi, vasazica. Ce-ar fi putut sa fie altfel trebuie cautat tot in partea cealalta, a exceptionalitatii: cum ar fi fost daca n-ar fi ajuns sa scrie in acei ani X, Y sau Z, astazi nume grele, daca nu s-ar fi adunat si nu s-ar fi stimulat reciproc ori daca din gruparile de la cenaclurile bucurestene, de la Echinox, de la Dialog, Opinia, Forum studentesc ar fi facut parte autori de mai slaba calitate? Pe scurt: era inevitabil sa se dea startul postmodernitatii autohtone, insa nu era obligatoriu sa inceapa atat de bine!
Postmodernismul este una din temele tale predilecte. Ai publicat cateva carti si, probabil n-ai epuizat toate aspectele legate de el.
Nici gand! Postmodernitatea este - de altfel - abia la inceputuri, deci si explorarea ei are camp deschis inainte. M-am ocupat uneori de concept ca atare, am pledat pentru utilizarea lui in spatiul cultural romanesc, apoi l-am utilizat pe scara larga, de la interpretarea fenomenelor literare si artistice la analiza evolutiilor din societatea postmoderna. S-au adunat multe articole si eseuri, reflectii asupra lumii de azi sau analize de texte pe care le-am strans - intr-adevar - in ultimii ani in mai multe carti. Cele mai "doctrinare" sunt Postmodernism. Din dosarul unei "batalii" culturale (2000, 2002 - si urmeaza in curand editia a III-a) si Despre identitate. Temele postmodernitatii (2004). Prima se ocupa mai mult de literatura si de spatiul cultural, a doua, mai "ideologica", schiteaza contururile civilizatiei postmoderne. Celelalte opuri pe care le-am publicat din 1999-2000 incoace (aproape douazeci!) se distribuie intre ele, in jurul lor, in scenariul pe care-l descrie "doctrina". Raman destule piese de adaugat ansamblului; si e de urmarit continuarea povestii, in anii care vin...
Esti un om foarte ocupat: universitar, jurnalist, comentator politic, moderator de televiziune culturala, prezenta constanta la importante colocvii, in tara si in strainatate, iti scrii cartile si, probabil, mai "coci" si alte activitati. Cum te-ai adaptat unui asemenea ritm infernal?
Chestiune - cum ziceam - de temperament, de structura personala. In ce ma priveste, culmea e ca nu prea am datele tipice indivizilor hiperactivi: nu ma pot scula - de pilda - devreme dimineata (folosesc ceasul desteptator), simt nevoia sa dorm dupa-amiaza (insa nu prea apuc, foarte ocupat fiind!), imi place sa lenevesc (nu chiar de tot: huzur cu ziare, reviste si carti in jurul meu si cu televizorul pornit! - insa e un lux pe care mi-l pot permite in rare weekend-uri) s.a.m.d. Altele sunt - atunci - explicatiile hiperactivismului meu. Una ar fi multilateralitatea care decurge din disponibilitatea fata de domenii si ocupatiuni intelectuale diverse: m-au interesat dintotdeauna multe lucruri, nu mi-a placut sa ma limitez la teritorii strict delimitate, sa ma focalizez asupra unor teme sau a unor autori si atat. Dimpotriva, am o mare curiozitate fata de orice si o considerabila capacitate de adaptare la situatii noi, ceea ce m-a facut sa ma avant catre mereu noi experiente, catre mereu alte "provocari" (cum se spune astazi, cu o preluare din limbajul americanesc). Asa se face ca am ajuns la o "policalificare" de pe urma careia patimesc, fiindca trag multi de mine sa-i ajut in fel si chip. Ca sa nu fiu ipocrit, recunosc ca-mi face si placere! Ba chiar mai mult decat atat: n-am facut nimic care sa nu simt ca ma exprima, care sa mi se para ca nu mi se potriveste. Iar raza larga de cuprindere a contributiunilor mele pe teme artistice si politice are un sens totalizant la care tin foarte mult: fiindca pentru mine critica literara si culturala e o forma de modelare a actualitatii si - in ultima instanta - o constructie de epoca, pentru care e obligatorie explorarea intregului spatiu creativ, cu toate disciplinele lui artistice, ca si a fundalului politic, a evolutiilor societatii - "societale", deci (in limbajul stiintelor umane). Proiect cam vast, dar asta e: incerc sa lucrez simultan pe mai multe planuri, cu speranta ca la un moment dat se va vedea imaginea de ansamblu - care e cea a postmodernitatii romanesti.
Activitatea ta jurnalistica - Contrapunct, Observatorul cultural, aLtitudini - este de notorietate. De notorietate sunt si disensiunile care au dus dupa ani de zile (in 2005), la plecarea definitiva de la Observatorul cultural. Ai putea sa faci mai multa lumina vizavi de acest "divort"?
Momentul a trecut, iar programul Contrapunctului, continuat in Observatorul cultural, e acum al aLtitudinilor. Altfel spus, imi duc mai departe proiectele indiferent de dificultati, de intemperii, de ostilitatile si "lucraturile" de care mai devreme ori mai tarziu cine n-are parte?! Ce s-a intamplat la inceputul lui 2005 se cam stie, cine n-a inteles atunci s-a lamurit intre timp. Nu mai reiau episodul, a fost prea dezagreabil. Promit detalii picante in memoriile mele, cind le va veni randul!
Ce te irita in viata literara romaneasca de azi?
Nu ma irita nimic, sunt un observator calm, chiar daca nu ezit sa particip la "bataliile" actualitatii culturale. Sunt multe lucruri in viata noastra literara de azi pe care le gasesc dezamagitoare. In primul rand atomizarea, regionalizarea care a urmat dezmembrarii retelelor nationale de difuzare a cartilor si a presei culturale dupa caderea regimului comunist. Intre timp, desi au trecut multi ani, majoritatea scriitorilor, artistilor, intelectualilor de peste tot in tara continua sa se complaca in izolarea din enclavele lor judetene. Alt lucru dezamagitor e nivelul scazut al dezbaterilor intelectuale, al celei mai mari parti a presei culturale si a artileriei de opinie. Noile serii de scriitori lansati in ultimul deceniu au venit cu o constiinta teoretica fragila, friabila, iar productia lor, in toate genurile, se resimte. Exceptii - din fericire - exista, dar situatia de ansamblu mi se pare mai degraba dramatica...
Cu ce le este datoare scriitorilor critica literara a ultimilor ani?
Cu mai multa aplicatie in analize si mai multa severitate in evaluari. Cu - adica - verdicte drepte, necomplezente...

---

Despre autor: