Nici nu se anuntase bine invingatorul de la Cannes si am inceput toti sa ne batem patriotic cu pumnii in piept, in contul lui Cristian Mungiu.

O mare victorie a cinematografiei romanesti! chiuie cam aceleasi persoane care, cu citeva ore inainte de festivitate, nu-l vedeau pe Mungiu nici cu premiul pentru Cea mai buna regie. Unul dintre motive era tocmai cetatenia lui. Palme d’Or pentru un roman care mai e si pe trei sferturi necunoscut? Sa terminam cu sperantele astea provinciale!

Comentatori care nu vazusera filmul il evaluau prin comparatie cu numele celorlalti concurenti, pentru a trage concluzia, de bun-simt dupa parerea lor, ca Mungiu trebuia sa zica mersi ca a luat Premiul FIPRESCI si ca s-a scris de bine despre el. Nu stiu cum i-a picat lui Sergiu Nicolaescu sa-l laude pe tinarul sau confrate, cind nu de mult a afirmat ca nu da doi bani pe regizorii noului val. E dreptul lui sa-si schimbe parerea, la fel cum e dreptul meu sa nu-l cred ca e mindru de victoria lui Mungiu. Fiindca, pentru multi dintre cei loviti de acest sindrom, regizorul Mungiu aproape ca nu conteaza in alchimia fuduliei noastre patriotice. Important pentru ei a devenit tocmai presupusul sau handicap de alaltaieri. In mintea lor, la Cannes, a cistigat cinematografia romana, adica ei, corifeii si administratorii, in comparatie cu care orice Mungiu paleste.

Unul dintre motivele nefirescului din multe pelicule romanesti e ca sufera de acest complex care ne face sa ne impaunam, intre noi, cind nu e cazul si sa ne dam singuri cu stingul in dreptul, de fata cu altii. Or, regizorii noului val nici nu fac parada de romanism, nici nu se simt vinovati de originea lor. Sint ceea ce sint, fara ostentatie. Nu vor sa fie specifici cu tot dinadinsul, ci omeneste plauzibili. Nu fac parada nici de anticomunism, fiindca spre deosebire de multi dintre predecesorii lor nu au muste comuniste pe caciula.

Cristian Mungiu a fost felicitat ieri si alaltaieri de personaje publice care n-au ratat ocazia sa aminteasca de meritele lor pentru aparitia acestui film. De la ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, la directorul Centrului National al Cinematografiei, Eugen Serbanescu. Cel din urma n-a uitat ca Mungiu a primit subventie din partea CNC, dar nu si-a mai amintit ca proiectul lui s-a clasat pe locul patru la concursul din 2006, dupa eternul Sergiu Nicolaescu, iar scenariul filmului, tocmai pe locul 10. Asa ca, de fapt, regizorului i-a fost mai greu sa razbeasca acasa, cu concursul diriguitorilor cinematografiei romane, decit la Cannes.

Adevaratii sustinatori ai regizorului sint citiva critici tineri, sau inca tineri, care au spus si au scris despre primul lui lungmetraj, „Occident", ca e un film excelent si care au mizat in cunostinta de cauza pe „4 luni, 3 saptamini si 2 zile".

In discursul sau de la primirea premiului, Cristian Mungiu a spus, cu umor, ca spera ca acea zi sa nu fie cea mai fericita din viata lui.

N-a fost un paradox de tip Gica Contra, ci pur si simplu o proba de sinceritate din partea unui regizor tinar si increzator in fortele sale. Si daca de pe locul patru la Bucuresti, filmul lui a ajuns pe primul loc la Cannes, daca mai face un pas, doi in clasamentele autohtone, are toate sansele sa se aleaga si cu Oscarul pentru Cel mai bun film strain.