Cred ca succesul lui Cristi Mungiu la Cannes ne-a adus multora dintre noi o stare de euforie tonica. Altii poate nu realizeaza inca importanta momentului, dar cred ca lucrul acesta se va remedia destul de repede. Am asistat la valurile de entuziasm pe care cei care s-au exprimat pe marginea subiectului au apucat deja sa le propage prin intermediul televizorului. Cred insa ca urmatorul pas, dupa o binemeritata sampanie, ar trebui sa fie punerea in discutie a sistemului. A acelui sistem prin care Mungiu si Puiu s-au strecurat cu greu si pe care, iata, l-au ranit intr-atit incit ar trebui sa fie pe cale de a-si da duhul. Putini stiu ce lupte s-au dat in ultimii ani cu CNC-ul si ce filme au iesit din fondurile alocate de acest stab al cinematografiei romanesti. Acum, noul val de regizori a caror viata a fost atinsa juvenil de comunism si a caror viziune artistica are o priza de inspiratie in universul acelor vremuri a ajuns sa fie confirmat. Putem spune ca s-a consolidat perspectiva unei generatii de regizori ajunsi la maturitate, a caror omogenitate ar trebui stimulata institutional si promovata inteligent. Este un prilej optim pentru ca succesele lor sa fertilizeze o atmosfera artistica in care sa nu ne mai simtim sufocati de respiratia unor dinozauri batrini, care insista inca sa-si depuna ouale pe niste pelicule obosite.