Accademia di Romania

Asemeni altor tari de inalta cultura care si-au organizat scoli de nivel doctoral la Roma, Atena sau Istanbul, unde se formeaza, de mai bine de un secol, elita mondiala a arheologilor, istoricilor, istoricilor literari sau ai artelor, si Romania s-a inscris in acest curent, datorita lui Nicolae Iorga si Vasile Parvan. Saptamana trecuta, "Accademia di Romania" a implinit respectabila varsta de 85 de ani, si si-a serbat aniversarea organizand un colocviu in memoria primului ei director, Vasile Parvan, de la disparitia caruia se implinesc opt decenii. Colocviul a reunit specialisti din Romania si Italia, alaturi de doctoranzii beneficiari ai burselor "V. Parvan" si "N. Iorga", care au din nou privilegiul de a folosi imensele oportunitati de cercetare originala pe care le ofera patrimoniul stiintific, monumental si documentar unic in lume al Italiei.
"Accademia", ca si Institutul de la Venetia, pentru care Iorga si-a donat propria casa, se revendica azi de la ilustra traditie care a dat Romaniei pe cei mai importanti profesori si cercetatori din generatia parintilor nostri, de la St. Bezdechi si C. Daicoviciu la V. Vatasianu sau D. Adamesteanu, de la G. Calinescu la D.M. Pippidi, Gr. Ionescu, M. Berza si atatia alti carturari, fara de care cultura romaneasca ar fi disparut sub presiunea stalinismelor mai vechi sau mai recente.
Acest trecut care ne da stralucire a fost brutal intrerupt de inchiderea Academiei in 1947 (cand perechea ei din Franta era mistuita de un bizar incendiu). Abia in 1997-1999, scoala si-a regasit vocatia de formare a specialistilor de maine. Regretatul italienist Marian Papahagi s-a angajat cu entuziasm in refondarea Academiei, al carei director a fost pentru un prea scurt rastimp, si, in 2000, prima serie noua de bursieri a ajuns in Valle Giulia.
Tocmai de aceea imi vine greu sa dau crezare rumorii persistente despre intentia de a stopa iarasi aceasta resurectie. Mi se spune ca persoane din conducerea Institutului Cultural Roman - poate prea putin lamurite cu privire la contributia pe care Academia de la Roma o aduce la buna faima a Romaniei in lume, in mediile universitare si printre liderii de opinie ai culturii europene - ar considera activitatile academice drept invechite si inutile. Mi se spune ca cercetarea arhivelor istorice sau a monumentelor ar fi aproape interzisa, ca s-ar recomanda ca eseul sa ia locul publicatiilor stiintifice riguroase, si ca, in loc sa lupte pentru recunoasterea Academiei ori a institutelor de la Venetia si Istanbul de catre comunitatea universitara internationala, responsabili din tara ar vrea sa reduca atare institutii de inalta formare doctorala la nivelul unui modest camin cultural.
Mi-e greu (dar oare de ce nu imi e imposibil?) sa cred ca asemenea confuzie a genurilor poate domina proiectele unor institutii cu vocatia reprezentarii culturale a Romaniei in lume. Mi-e greu sa cred ca distinsi intelectuali din conducerea Institutul Cultural Roman s-ar visa continuatori ai "Cantarii Romaniei" si si-ar dori sa reediteze, in 2007, opera demolatoare a regimului comunist din 1947. M-as bucura din inima sa fiu contrazisa energic, si sa aflu ca scolile doctorale romanesti din mari centre de cultura si istorie sunt sustinute si apreciate ca instrumente de progres stiintific si cultural.

---

Despre autor: