Liberalii vor sa ramana la guvernare cu orice pret, democratii prefera ostentativ opozitia, iar PSD face echilibristica intre cele doua ipostaze, calculand castigurile si pierderile pentru fiecare varianta, dar stiind dinainte ca nu se poate alcatui un guvern cu o majoritate transparenta fara PSD.
Pentru social-democrati ar fi mai confortabila mentinerea in opozitie si aranjamentele de culise pentru sustinerea unor proiecte politice si economice avantajoase cu care sa defileze in campania electorala, dar fruntasii PSD se tem ca din aceasta ipostaza nu-si pot reface electoratul din 2004, care intre timp s-a injumatatit, atingand un minim istoric alarmant. Acest scor, redus drastic de scoaterea la iveala a liderilor corupti din PSD, dar si de inabilitatile strategice din ultima perioada, i-a scos pe social-democrati din inertie, resuscitand razboiul dintre gruparile rivale si lupta pentru putere din PSD. Grupul de la Cluj  revine astfel la vechile insurgente, somandu-l pe Geoana sa iasa din confuzie, sa-si abandoneze aliatii proveniti din azilul elefantilor si sa inceapa o noua etapa. Iliescu si Hrebenciuc incearca in acelasi timp sa pastreze statu-quo-ul in partid si sa raspunda asediului prin presiuni de toate felurile, inclusiv prin initierea tratativelor pe sub masa si a manipularilor prin presa.
Reformatorii de la Cluj sustin preluarea guvernarii, cu argumentul ca este cea mai buna solutie pentru iesirea din criza. Vicepresedintele PSD Ioan Rus mizeaza in subsidiar pe relatiile amicale pe care le are  printre liderii democrati din Ardeal - Vasile Blaga si Emil Boc - si, implicit, pe simpatia lui Traian Basescu fata de grupul de la Cluj, manifestata prin numirea lui George Maior in fruntea Serviciului Roman de Informatii. Un guvern PSD condus de unul dintre reprezentantii ardeleni ai partidului ar putea face mai usor jonctiunea intre Parlament si Presedintie, dar si intre putere si opozitie. Aceasta solutie este insa inconfortabila pentru Mircea Geoana si sustinatorii lui, fiindca ar fi primul pas serios pentru marginalizarea definitiva a sforarilor traditionali si a ramasitelor stangii totalitare si deci pentru schimbari interne clare in ceea ce priveste configuratia conducerii partidului, a descentralizarii si refacerii sale pe alte baze.
Nici pentru Traian Basescu nu ar fi usor sa numeasca un premier PSD: ar fi o solutie care contrazice vointa electoratului care l-a preferat presedinte la 11 decembrie 2004, dar si a celui care l-a reconfirmat la 19 mai 2007. Presedintele si-a pregatit insa terenul fiindca a spus de mai multe ori ca a reprezentat o greseala numirea lui Tariceanu si includerea conservatorilor in coalitia de guvernare, in conditiile in care PSD a obtinut cele mai multe voturi la alegerile de acum doi ani si jumatate.
Coabitarea presedintelui cu un PSD incomplet modernizat va fi greu de explicat, la fel cum orice asociere a democratilor cu acest partid nu va fi bine vazuta de electoratul de dreapta, aflat deocamdata in tranzitie, alaturi de PD. In acelasi timp, insa, atat presedintele, cat si democratii au nevoie de PSD ca de aer pentru a-si pune in practica ideile de reformare a clasei politice. Social-democratii, pe de alta parte, au nevoie de parghiile puterii pentru a redeveni populari: fonduri, institutii descentralizate, proiecte pentru majoritatea saraca, posturile publice de radio si televiziune.
Revenirea social-democratilor la guvernare ar fi in acelasi timp un esec al presedintelui si al formatiunilor care l-au propulsat la Cotroceni, cu atat mai mult cu cat in aceasta eventualitate PSD va putea demonstra prin comparatie ca are tehnicieni bine pregatiti, dar si capacitatea de a face un exercitiu de coerenta.