Eugen Istodor isi lanseaza azi, la ora 16.00, „Cartea vietii mele", aparuta la Editura Polirom. Evenimentul are loc in fata blocului unde a copilarit, printre cei care i-au dezvaluit adevarata istorie a familiei sale.

Cum e sa afli de la vecini ca parintii tai te-au adoptat, in timp ce tu nu voiai decit sa reconstitui istoria comunismului la bloc?

Lumea aia, mi-am zis, de ce nu ar fi de recucerit, de refacut din amintiri? Si asa am facut: seara dupa seara, in 2004 mi-am vizitat vecinii din Bulevardul Sulea 31, scara 2, locul copilariei mele. Doar ca nu ma mai puteam copilari ca pe vremuri, iar tantile mele, cu o prajitura din pachet chinezesc si cu o Frutti Fresh, m-au alintat cum au putut ele mai bine, dar nu au putut sa-mi ascunda adevarurile familiei mele: mama ta era usor dusa, cu povestile alea ale ei, mama ta s-a culcat cu securistul blocului, tatal tau umbla la brat cu una pe bulevard, mama ta era o turnatoare, mama ta era o hoata, tu, nici tu nu te simteai prea bine: erai adoptat. Ustura astfel de lucruri, mai ales ca eu nu voiam asemenea discutii...

Tu ai inceput o carte si vecinii te-au obligat sa scrii alta, cu adevaruri greu de suportat. Te-ai gindit sa renunti?

Putin, la inceput. Acum aveam de ales din ruinele copilariei mele ce vreau. Care rau e cel mai mare, care adevar este mai dureros? „Cartea vietii mele" s-a scris cautind aceste adevaruri, dind de capatul fictiunilor maica-mii, hotiilor maica-mii, turnatoriilor ei, dar mai ales adoptiei mele.

O istorie de familie? O istorie a unei comunitati? Istoria unor minciuni?

Ce avem de fapt? Un comunism care m-a mintit? O comunitate de bloc cu istoria ei tulbure? Destinul unui papagal de om, care sint, al unui om care uita lucrurile esentiale din istoria lui traita pentru a nu da piept sau a da piept cit se poate de tirziu cu realitatea? Nu stiu, cred ca sint toate puse la un loc cu ajutorul vecinelor, tantilor, matusilor mele. Ele mi-au dat bataita, ele mi-au dat adevaruri cu lingurita si acum. Dar mai ales este o carte de reconstituire a vietii mamei mele, o femeie care a trait burghez in bucataria ei rosie, invaluita in fierbinteala jumatatilor de adevar, in fumul de Snagov, Kent, BT si Porcelain si in aroma de Wienner Kaffe.

Intr-un roman de fictiune un personaj ca mama ta ar parea neverosimil, cu povestile ei.

Mama mea nu era Goma sa se revolte. Nici Ceausescu sa i se ridice osanale. Dar era una care traia in bucataria ei cu mobilier rosu, facea mincaruri si prajituri de care scara 2 de pe Sulea nu auzise niciodata si povestea lucruri de pe vremea cind parintii ei erau mosieri, bogati, cu case, vii, mori. Or, povestile astea intr-o comunitate de bloc, in care toti erau veniti de la tara, erau incredibile. Maica-mea repeta povestile obsedant, pina le pierdea logica si incepea atunci sa le mai infloreasca. Avind prestigiul acestor povesti, birfele cu Ceausescu le invirtea pe degete, erau seminte pentru ea si le discuta printre altele. Ea a trecut comunismul cu povestile ei. Si m-a trecut si pe mine comunismul la fel, fara sa ma inec, sanatos la trup, copil la minte. Si atunci, cind esti supravietuitor, cum sa nu fii multumit, in locul tau caldut?

Ce face azi lumea de la scara 2?

Scara mea 2 nu mai are mirosuri. Scara mea 2 nu mai are realitati in care sa creada. Scara mea 2 nu mai are tabieturi. Scara mea 2 nu se mai aduna sa taifasuiasca. Multi au murit de anus contra naturii sau de „seninatate", cum discutam cu responsabilul de scara, multi au imbatrinit si nu-i mai scoti la o birfa, putini s-au mutat si nu le mai stie nimeni rostul. Ce miros aveau vremurile alea! Simbata era mirosul de ciine facut sapun, ce venea peste bloc de la Abator. Duminica erau incendiile de la Policolor. De sarbatori te duceai cu un cozonac facut in casa, la biserica. Lumea nu mai are arome pe scara 2. Fiecare este cu bucatica lui, cu micile lui adevaruri despre viata, cu viata lui care-l apropie de moarte. Parerile civice, niciodata vehemente, acum sint libere si nu au placerea discutiilor la nesfirsit. Spui si fugi! E un moment prost pentru comunitatea de bloc. Ea traieste dintr-un trecut neasumat si dintr-un prezent ostil. Vecinele mele au acelasi mobilier in casa ca pe vremea lui Ceausescu.

Se pling vecinele tale ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu?

Nu, nu au nostalgia timpa a vietii de pe vremea lui nea Nicu, dar au nostalgia vietii personale de pe vremea lui nea Nicu. Nu poti sa conversezi cu fiecare decit pe amanuntele pe care le vrea el, despre propriile lui fericiri. Si pe buna dreptate. Tanti Tanta, tanti Vicky, tanti Serban, Mihaela, Florenta, ele traiesc acum, si de ce un mort, Ceausescu, sa le bintuie lor prin casa? Aleg fericirea necesara pentru a-si duce viata. Adaptarea e cea mai buna. Din frizerita, tanti Vicky este distribuitoare Zepter. Mihaela, contabila, distribuie Avon. Important e ca nu se lasa.

De ce n-ai incercat sa transformi „materialul" cartii intr-un roman de fictiune?

Cum dracului sa fictionalizez cind am lumile astea la indemina? Cum dracului sa am alta estetica, atunci cind culegerea realitatii este fascinanta si-ti aduce numai beneficii: te cunosti pe tine insuti. Transcrii, cunosti si te cunosti. Ce-ti trebuie mai mult? Mii de pagini de estetica, sute de teorii ale literaturii se topesc in fata acestei realitati: omul. Stai de vorba cu el si el iti va face opera. Unde sa mai incapa fictiunea? Si de ce sa mai fie nevoie sa te mistifici? Si-n „Cartea vietii mele" mi-a fost frica mereu de un lucru simplu: automistificarea. Dar ce sens are? Cind o lume stie niste lucruri despre tine, cit comunism poti avea in tine ca sa le negi la infinit? Multa viata nici nu mai ai ca sa te fictionezi, asa ca sa-mi traiasca reportofonul si tantile!

Mai multe despre „Cartea vietii mele" de Eugen Istodor, pe www.cotidianul.ro/select