Pentru Walter Scott, renumele romanului "Logodnica din Lammermoor" nu depaseste ambianta naratiunilor din "Ivanhoe" sau "Rob Roy". Celebritatea sa de necontestat se datoreaza integral muzicii lui Donizetti, creator care a situat aceasta minunata melo
Pentru Walter Scott, renumele romanului "Logodnica din Lammermoor" nu depaseste ambianta naratiunilor din "Ivanhoe" sau "Rob Roy". Celebritatea sa de necontestat se datoreaza integral muzicii lui Donizetti, creator care a situat aceasta minunata melodrama in "top ten-ul" liricii mondiale. De aici decurge si atentia pe care realizatorii trebuie sa o acorde primordial partiturii, ferindu-se pe scena de simplitate, rutina, versiuni edulcorate sau talmaciri derutante. Greul cade deci pe umerii interpretilor, pe "trioul Bermudelor", unde baritonul impiedica realizarea fericirii din iubire, intre soprana si tenorul care mor din cauza lui. Simplu si complicat, asemenea cristalului translucid, slefuit cu arta, spectacolul este supus regulilor celebritatii traditionale, de la care orice abatere risca sanctionarea. Ce se poate spune despre stilul interpretativ? Belcantoul isi impune criteriile, de la calitatea vocilor la tehnica si echilibrul sonoritatilor, frazare, declamatie si dinamica flexibila, expresiva a discursului. Apreciem ca primul examen al premierei cu "Lucia" la Opera Nationala, duminica seara, este cel muzical. In principiu, intre debutul reprezentatiei si final am sesizat corecturi "din mers", in favoarea ponderarii echilibrului sonor pentru o orchestra prea puternica initial, sub conducerea lui Adrian Morar, si un cor oarecum agresiv, ajuns unde asteptam de-abia la actul al doilea (maestru Stelian Olariu). Distributia a oferit o evolutie vocala exemplara expresiv si stilistic pentru Robert Nagy, intr-un Edgardo conceput spectral de catre regizor. Mihaela Stanciu a navigat cu cele doua faimoase pagini solistice, intre performanta si pericole, fiind de preferat unele fraze din duete si ansambluri, unde Lucia era mai aproape de modelul muzical belcantist. Observam insa neconvingatoare insistenta pe constructia nevrotica, ceea ce a ratat expresia exaltanta din "scena nebuniei". Cu o voce excesiv de puternica, acoperind uneori brutal orchestra, Ionut Pascu este baritonul util dramaturgic, chiar daca stilistic ignora in Enrico cerintele donizettiene. Model de maestru, Pompeiu Harasteanu ofera inca un Raimondo (al catelea?) din stralucita sa cariera, iar Teodor Ilincai ni l-a descopeit pe Arturo, dincolo de simple fraze, de obicei inaudibile, acum stralucitoare. Remarcam discretia in compozitie la Sidonia Nica (Alisa, simbol de Florence Nachtigal "avant la lettre") si la Valentin Racoveanu (Normano intr-o varianta mai noua, de Iago pedepsit). Conceptia regizorului invitat, bulgarul Ognian Draganoff, este greu de acceptat prin interventiile sale in continutul operei. Ar trebui poate revizuita, intr-un dialog de idei cu libretistul Cammarano. Viziunea scenografica semnata de arh. Catalin Ionescu Arbore imi pare deosebit de obedienta simbolicelor evaziuni de logica propuse de realizatorul principal. Trebuie neaparat sa ne departam cu ostilitate de autenticitatea capodoperelor, pentru a fi in pas cu contemporaneitatea? "Lucia din Lammermoor" vine sa repete insistent intrebarea, dupa alte experiente ce au precedat-o in aceasta stagiune.
Despre autor:
