Pe 25 iulie 1905 se nastea la Rusciuc, actualul oras bulgaresc Ruse, Elias Canetti. 22 de ani mai tirziu, tinarul Canetti asista la o revolta muncitoreasca in Berlin si vedea cum minia entuziasta a multimii se raspindea contaminativ ca o molima ciudata. Eu m-am nascut in 1970 la Giurgiu, la doi kilometri de Ruse. In 1986 am citit prima carte a lui Canetti, o biografie literaturizata a primei tinereti, „Facla in ureche". In 1990, la un miting in Bucuresti, am auzit glasul multimii iesind din aceeasi gura, iar ritmica strigatului colectiv mi-a dat frisoane. Ma uitam de aproape in gitlejul unui urias format din mii de oameni care strigau la unison. Alaturi de ei simteam cum se scurge din mine orice picatura de constiinta individuala, cum ma transform intr-o coarda vocala care vibreaza fals in adincul acelui monstru colectiv. La 20 de ani am simtit pentru prima data vraja benigna a masei si am inteles pe propria fiinta sensul tare al vorbelor lui Canetti: „Dintr-o data, totul era negru de oameni". Imaginile pe care le-am tot vazut in ultima vreme la televizor, in care mii de oameni scandeaza frenetic, imi dau un sentiment adinc de tristete si deznadejde. Poate ca gresesc, poate ca exagerez, dar mi-e teama ca ceea ce numim democratie in epoca media se transforma pe zi ce trece intr-o forma de seductie, in care starlete politice stirnesc valuri de emotie colectiva in piete. Acum, totul este roz de oameni.