La Samara s-a scris istorie. Rusia si Europa, Europa si Rusia, doua entitati care nu pot fi definite una fara cealalta, au incercat sa-si potri-veasca pasii pentru un dans care va mai dura un secol, cel putin. Diplomatia post-moderna este, insa, una a ambiguitatii. De aceea nu se poate spune clar daca la reuniunea Rusia-Uniunea Europeana s-a scris istoria unui esec sau a unui succes. La fel de neclar ramane cine conduce si cine se lasa condus in acest „tango"?, Cine este cel care va dicta viitoarele miscari? Exista un virtual „loc comun" unde se intilnesc interesele celor doua parti? Cooperare, competitie, confruntare, ramin dimensiunile inseparabile ale acestei relatii. Este vreuna dintre ele in masura sa predomine, sau ne indreptam spre o balanta a influentelor? Raspunsurile pe care viitorul le va aduce acestor intrebari vor configura, in buna masura, istoria Europei si chiar a lumii din care ea face parte, tot asa cum o vor configura pe cea a Rusiei si a lumii din care va alege sa faca parte.
Rusia a preluat, cu pierderile rezultate din prabusirea neasteptata, mostenirea politica, economica si militara a Uniunii Sovietice. Cei chemati sa gestioneze aceasta dificila tranzitie au vazut in conceptele clasice, ale „politicii imperiale", singura modalitate realista de a compensa pierderea imediata in planul puterii, al statutului international si al capacitatii de a influenta configuratia viitorului. La Samara steagul Uniunii Europene a stat alaturi de cel nou al Rusiei, dar imnul care a rasunat peste capetele oficialilor a fost cel al Uniunii Sovietice. Cercul s-a inchis si o data cu el, misiunea politica a lui Vladimir Putin. De acum incolo, nu mai raman prea multe lucruri noi de „inventat" in politica Rusiei. Ramin insa enorm de multe de realizat, adica de implinit in practica. Pe acest teren pare a fi destinata sa se deruleze si relatia cu Uniunea Europeana. Daca politica Rusiei a fost preocupata, in acest din urma deceniu, de temele „recuperarii", „reajustarii" si „repozitionarii" in spatiile geo-strategice ale „noii ordini mondiale", daca a oscilat intre mentinerea unei stranse cooperari strategice si competitia cu America si Uniunea Europeana, mai ales Golful Persic, Orientul Mijlociu, spatiul fostei Iugoslavii, zona Marii Negre, a Caucazului de Nord si a Asiei Mici; daca s-a reorientat masiv in privinta mijloacelor de actiune si de realizare a obiectivelor sale, de la cele militare, la cele economice, conventionale si ne-conventionale; daca si-a redefinit pozitiile pe frontul cooperarii in domeniul informatiilor si al luptei impotriva terorismului, cooperand cu Europa, cat si cu Statele Unite, Uniunea Europeana a fost mult mai constanta si mai precisa conceptual in abordarea relatiilor cu Rusia. Concretizarea s-a facut in Tratatul de Parteneriat si Cooperare semnat de cele doua parti la 1 Decembrie 1997. Pe baza acestuia, din anul 2000, s-a deschis dosarul plin de promisiuni, dar si de dificultati strategice, al cooperarii energetice, iar din 2003 a fost lansat conceptul „spatiului comun de cooperare", definit pe patru dimensiuni: libertati, securitate si justitie; securitate in plan extern; economie; cercetare, educatie si cultura. Instrumentul decizional atasat acestui proiect este Consiliul de Parteneriat si cooperare, instituit in relatia Rusia-UE, care are reuniuni la cel mai inalt nivel de doua ori pe an, dar lucreaza practic fara intermitente la nivel de ministri si experti. Daca acest proiect este luat in serios si realizat, desigur pas cu pas, pe etape si functie de capacitatea partilor de a sustine implementarea lui, se contureaza posibilitatea crearii de facto si poate si de jure a unui spatiu integrat de cooperare UE-Rusia in care sa functioneze cele patru libertati fundamentale care caracterizeaza spatiul intern al UE, respectiv libertatea de miscare a persoanelor, marfurilor, capitalurilor si serviciilor. Desigur, un asemenea obiectiv nu poate fi realizat doar intr-un deceniu, daca tinem cont ca UE a recunoscut statutul de economie de piata pentru Rusia abia in noiembrie 2002. Perspectiva de termen lung a conceptului lansat, in cea mai buna dintre lumi, insa, aceasta este.
La ora reuniunii de la Samara, atmosfera curenta in relatiile Rusiei cu UE nu s-a aflat chiar sub cele mai bune auspicii. Concretizarea si, mai ales, stabilizarea cooperarii in domeniul energetic nu au adus, inca, rezultatele scontate. Pe de-o parte, Rusia a generat uriase suspiciuni, in urma episoadelor de manipulare a aprovizionarii cu petrol si gaze, generate, aparent, de disputele sale cu Ucraina si Belarus. Europenii au reactionat masiv si au trecut, in sfirsit, la elaborarea unei politici energetice coordonate care, in maxim doua decenii, ar trebui sa elibereze continentul de supra-dependenta fata de sursa de aprovizionare rusa. Pe de alta parte, dorinta europenilor de a vedea piata energetica interna din Rusia mult mai permeabila, flexibila si mai usor abordabila de catre investitorii si jucatorii europeni in domeniu, s-a izbit de un zid al refuzului, mai gros decit cel ce inconjoara Kremlinul. Administratia Putin nu a facut niciun secret din faptul ca Rusia intelege sa-si pastreze controlul total asupra resurselor energetice strategice, la nivelul statului, tot asa cum pastreaza controlul asupra arsenalului sau strategic nuclear. Nici in domeniul securitatii externe lucrurile nu stau chiar foarte bine. Aici, Rusia se plinge de pozitiile Cehiei si Poloniei care par a fi inclinate sa permita Statelor Unite amplasarea dispozitivelor necesare noului scut anti-racheta. In ciuda tuturor asigurarilor, lamuririlor tehnice si a promisiunilor politice, Rusia insista ca acest demers ii afecteaza grav securitatea, ca de altfel si instalarea bazelor americane din Romania si Bulgaria. Ea ar dori ca UE sa actioneze ca o frina, daca nu chiar ca un baraj in calea acestor dezvoltari politice si strategice americane. Ca un raspuns, amenintator in ton dar nu prea consistent pe continut, cu doar citeva zile inainte de primirea inaltilor oaspeti europeni, oficialii rusi au evocat posibilitatea retragerii din Tratatul privind reducerea si controlul fortelor conventionale din Europa, chiar retragerea din Organizatia pentru Cooperare si Securitate Europeana, pe scurt, posibilitatrea plonjarii intr-un nou „razboi rece". Pana acum, UE nu a putut raspunde ingrijorarilor mult exagerate ale Rusiei, in acest domeniu, decit cu slabe promisiuni. In sfirsit, pe tarim politic, Uniunea Europeana nu este citusi de putin multumita de turnura pe care regimul Putin a dat-o, in ultima vreme, relatiilor cu societatea civila si, in general, respectarii drepturilor si a libertatilor fundamentale ale omului. In mod oarecum paradoxal, acum, la predarea stafetei prezidentiale, regimul Putin este mai putin relaxat ca atunci cind a preluat puterea de la Eltin si mai puternic tentat de mijloace hiper-autoritare si abordari de forta, in plan extern. Relatiile UE-Rusia, chiar daca vor fi intotdeauna influentate de agenda politica curenta, prezinta insa un interes strategic pentru ambele parti, ceea ce face mereu posibila gasirea unor solutii pentru viitor si realizarea secventiala a acestora. Nici Rusia, nici Uniunea Europeana nu-si pot permite luxul unui esec. Jocul politic pe marginea prapastiei este, insa, unul mult mai bine cunoscut la Moscova decit la Bruxelles. Chiar daca reuniunea de la Samara nu a putut furniza certitudini cu privire la dezvoltarea unui nou tratat intre Rusia si UE, pentru alti 10 sau 20 de ani, tehnic exista suficiente posibilitati ca el sa fie realizat. Actualul Tratat poate fi prelungit din an in an, pana ce, depasite fiind obstacolele curente, se va putea negocia noul instrument politico-economic de cooperare.
In jurnalul sau personal, Grigore Gafencu, nota la 25-26 august 1940 o observatie cu valoarea unei perle de intelepciune, privind politica Sovietelor la acea data, valabila pentru politica Rusiei, din totdeauna: „Politica externa a Sovietelor, cu mai multa staruinta si mai putine scrupule ca oricare alta, e realista, adica respecta realitatile, urmareste de aproape schimbarile si profita de toate ocaziile".