Corespondenta de la Cannes
Intamplarea a facut (desi nimic nu e intamplator la Cannes!) ca in prima zi a acestei editii rotunde (a 60-a), inainte de seara de gala inaugurala, prezentata de frumoasa Diane Kruger, inainte de sosirea starurilor, c
Corespondenta de la Cannes
Intamplarea a facut (desi nimic nu e intamplator la Cannes!) ca in prima zi a acestei editii rotunde (a 60-a), inainte de seara de gala inaugurala, prezentata de frumoasa Diane Kruger, inainte de sosirea starurilor, cu explozia aferenta de moda, limuzine, yahturi, fani si paparazzi, presa internationala sa fie invitata sa vada doua filme din competitie. Acestea au fost "My Blueberry Nights", de Wong Kar Wai, si "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", de Cristian Mungiu. Marturisesc ca am avut emotii, din mai multe motive (in afara de cele "din ratiuni patriotice")! In primul rand, pentru ca, in principiu, nu e deloc usor (ca sa nu spun ca e o postura destul de ingrata) sa fii plasat chiar la inceputul vizionarilor de presa. In al doilea rand, pentru ca nu e usor sa te afli intr-o asemenea companie: un regizor nou venit in Competitie, din Est, cu un film cu buget mic, cum e Cristian Mungiu, alaturi de un alintat al Cannes-ului, cum e "hongkonghezul" Wong Kar Wai (fost premiant la alte editii si fost, anul trecut, presedintele juriului), un maestru al cinemaului asiatic, aflat acum la primul lui film vorbit in engleza, filmat "out of Asia", cu o productie rezultata dintr-un savant montaj financiar multinational, filmul ales de organizatori drept coperta de deschidere a festivalului... IMPORTANTA. Pentru cariera lui Cristian Mungiu, momentul are o importanta speciala. Pentru ca una e sa fii la Cannes intr-o sectiune paralela (cum a si fost, in 2002, cu premiatul "Occident"), si alta e sa fii in Competitia propriu-zisa, sa fii unul dintre cei 22 alesi din... 1.615! (cifra furnizata de directorul artistic al festivalului privind numarul de lungmetraje vizionate in 2007 de comitetul de selectie). Se intelege ca simpla prezenta in ultraselectiva competitie e o performanta in sine. O performanta cu care filmul romanesc s-a intalnit rar (dupa a€™89, doar de doua ori, prin Lucian Pintilie si Mircea Daneliuc). In ultimii ani, la Cannes, in alte sectiuni decat competitia oficiala, tineri cineasti ai "noului val" (Cristi Puiu, Porumboiu, Mitulescu) au castigat premii importante si au creat, in jurul filmului romanesc, un curent de apreciere si de simpatie, un climat extraordinar de propice, care poate fi mentinut intr-un singur fel: filme bune, produse constant. Selectarea lui Cristian Mungiu in ravnita si invidiata competitie de la Cannes poate fi vazuta, dincolo de valoarea filmului in sine, si ca un reflex al acestui climat international favorabil din jurul filmului romanesc.
RISC. Prezenta intr-o competitie de anvergura Cannes-ului presupune, insa, si un imens risc. Pentru un regizor consacrat, cu mai multe selectii la activ, o eventuala cadere la Cannes nu inseamna neaparat o tragedie. Pentru un veteran glorios, niciodata nu e cea din urma editie, iar onoarea "nereperata" poate fi reparata la anul. Dar, pentru un artist selectat pentru prima data, lucrurile se prezinta cu totul altfel: competitia e un catalizator necrutator, o scena deschisa, cu toate proiectoarele aprinse si indreptate spre ea, deci orice cadere poate avea ecouri si efecte dezastruoase asupra unei cariere incipiente. Cannes-ul e o splendida trambulina, e adevarat, dar o trambulina de la care, sarind, poti sa-ti frangi gatul! La ora la care scriu aceste randuri, imediat dupa proiectie, pot spune, cu deplina liniste, ca saltul lui Cristian Mungiu a fost unul exceptional. O poveste simpla, din epoca de aur. Povestea unui avort provocat, pe vremea in care o asemenea "actiune" putea conduce direct la puscarie. O zi din viata a doua studente, prietene, si a unui "domn Bebe", care, ca sa-si presteze serviciile, intr-o camera de hotel, isi cere plata in natura. Tot filmul se sprijina, de fapt, pe umerii celor trei personaje, si pe talentul a trei actori: Anamaria Marinca (de o energie dramatica formidabila, in rolul unei prietene care la nevoie se cunoaste), Vlad Ivanov (pervers, dar si franc, feroce, dar si demn de mila), si Laura Vasiliu (imaginea insasi a inocentei vinovate). Nu degeaba, intr-o nota din caietul program, regizorul zice ca, daca e total multumit de ceva, atunci acel ceva e jocul actorilor. Cred insa ca ar fi meritat sa adauge si imaginea! Oleg Mutu (nascut in a€™72 la Chisinau, absolvent UNATC) izbuteste o imagine paradoxal extrem de "lucrata", de prezenta, de retorica, si in acelasi timp cu un efect de naturalete halucinant! Din multimea de cadre memorabile, as alege incadratura cu chelnerul care insira meniul cu capul "taiat", iesit din ecran, de un efect comic irezistibil!
APLAUZE. Stilul regizoral probeaza originalitate si sobrietate in maniera de a povesti, vizual si dinamic; de la "Occident" au trecut doar cinci ani, dar evolutia, sa-i zicem, "sentimentala" a regizorului, de la spuma de sampanie inspre esenta dura a lucrurilor, pare de ani lumina. Filmul lui Mungiu a tinut sala intr-o concentrare demna de un thriller, si a fost rasplatit, la sfarsit, cu aplauze (ceea ce, la proiectiile de presa, nu se intampla prea des). APLAUZE RAZLETE. In schimb, dupa filmul lui Wong Kar Wai, cateva aplauze, (foarte) razlete, exprimau perfect usoara dezamagire a salii. Diferenta dintre fascinantul "In The Mood for Love", care a avut un enorm succes la Cannes, acum cativa ani, si acest "My Blueberry Nights" e ca diferenta dintre, sa zicem, un pistol adevarat si unul cu gloante oarbe... Acea stranie melancolie, marca Wong Kar Wai, continua sa functioneze, dar fara puterea ravasitoare de altadata; dansul cvasi-hipnotic al iubirilor pierdute sau regasite, durerea innecata intr-o prajitura cu afine, intr-un sarut, intr-un ocean de alcool, in munca, la masa de joc sau intr-un periplu american, totul e acolo, bine pus la punct, si totusi... Nu e prima oara cand "dezradacinarea" nu-i prieste unui cineast. Acolo unde un Wim Wenders, de pilda, a reusit (cu "Paris,Texas"), un Koncealovski a ratat... Wong Kar Wai pare ca se joaca de-a el insusi, fara sa se ia, neaparat, in serios. Ramane de vazut cat de in serios il va lua juriul, condus de britanicul Stephen Frears, regizorul magnificului "The Queen", un juriu in care adevarata vedeta e laureatul premiului Nobel pentru literatura, scriitorul turc Orhan Pamuk, care mai are si un aer de Harrison Ford! La conferinta de presa a juriului, Michel Piccoli spunea ca marele merit al festivalului e acela de a aduna filme din lumea intreaga ("in timp ce americanii nu vad decat filmele lor"), si de a capta, in aceasta oglinda globala, lucruri secrete, pe care nici nu le banuiam, despre lumea in care traim sau traiam. Intr-adevar. Bunaoara, despre epoca de aur...


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.