Stind pe peronul metroului si asteptindu-l cu nerabdare, am reusit sa inteleg ceea ce nici o carte de filozofie nu ma facuse sa inteleg in privinta timpului: ca nu e o inlantuire liniara sau circulara de momente, cum nu e nici coexistenta in planul constiintei a celor trei etape temporale: trecut, prezent, viitor. Cum nu e nici macar incrucisarea in mintea omului a unor stari psihice ca amintirea, asteparea sau trairea in prezentul imediat. Toate acestea sunt feluri de a vorbi in gol: vorbim despre cuvinte folosind alte cuvinte si inchipuindu-ne ca in felul acesta spunem ceva. Nu spunem nimic, dar ne sufocam cu propriile noastre emisii verbale.


Timpul psihologic e altceva: e modul cum raportul dintre doua miscari este acceptat sau respins de dorintele mele. Cuvintele-cheie sunt raport si dorinta. Din incrucisarea raportului cu dorinta se naste atentia. Dupa atentia pe care o dau unui gest (si orice gest este o miscare fizica), timpul curge mai repede sau mai incet, in sensul ca perceperea curgerii timpului e invers proportionala cu dorinta. Cind vreau sa scap de o stare neplacuta (atitudine, gest), timpul curge destul de incet, ca sa traiesc cu senzatia ca nu voi mai scapa. Cind vreau sa nu se mai termine o stare fiindca imi place, timpul curge suficient de repede ca sa am impresia ca deja placerea s-a ispravit. Si tot asa cu teama, furia sau uritul sufletesc. Timpul e dovada ca realitatea se comporta exact invers decit as vrea sa se comporte potrivit dorintelor mele.