M-am intors de doua zile de la Helsinki, unde Romania a participat la cea de-a 52-a editie a concursului Eurovision. Un astfel de subiect merita un editorial pe prima pagina, pentru ca un succes sau un esec intereseaza opinia publica mai mult decat 50 de declaratii ale politicienilor. Marturisesc cinstit ca initial nu am vrut sa ma acreditez pentru ca nu mi-au placut castigatorii finalei nationale. Ulterior, am fost sfatuita sa nu ratez o experienta jurnalistica de asemenea anvergura. Si nu-mi pare rau ca am participat! Imi pare rau ca n-am fost acolo cu Luminita Anghel sau cu Mihai Traistariu. M-as fi intors cu alt tonus. E greu sa sustii pe cineva in care nu ai incredere din start. Faptul ca am reusit sa obtinem locul 13 cu o piesa cantata sub ton si pe alocuri infantila este o minune dumnezeiasca. Au fost voci adevarate care s-au situat dupa noi, ceea ce face parte, pana la urma, din desfasurarea oricarui gen de competitie, fie ea muzicala sau nu. Exista competitori care pierd pe nedrept si altii care castiga inexplicabil. Nu vreau sa spun ca reprezentanta Serbiei a castigat inexplicabil, pentru ca ar fi o imbecilitate. Fata aia canta de-si dadea duh ul pe scena, ca sa nu mai vorbesc de celelalte atuuri pe care le-a avut in maneca... Dar, pentru noi, concursul asta putea sa fie un dezastru de proportii. N-a fost asa pentru ca s-a facut din „jeleu“ bici, pentru ca s-a muncit enorm la „imbunatatirea“ piesei si pentru ca avem aproape intotdeauna doua tari care ne dau 12 puncte. Trebuie sa intelegem o data pentru totdeauna ca nu ne putem baza numai pe voturile romanilor plecati peste hotare si ca ar trebui sa avem pe scena acestui festival voci care sa sune bine nu numai in baie sau in studio. Trebuie sa invatam sa „smulgem“ voturi si de la tari care nu prea stiu nici acum unde ne aflam pe harta Europei.