Cea mai cunoscuta carte a lui Boris Vian este, trebuie sa recunoastem, „Spuma zilelor". Este emblema care trebuie pusa, in istoria literaturii, in dreptul lui. Este cartea-totem.

Dar si in acest volum de proze scurte se poate culege „spuma filelor", se pot gasi filoanele din minereul folosit de Boris Vian in cuptorul fiecarei carti. Insolent si ingenuu, indraznet si temator, intr-un ciudat fel de atractie a contrariilor, autorul porneste in mai multe directii, exploreaza, ne lasa semne ca a trecut pe acolo, apoi se intoarce, din nou, la calea cea mare.

Prozatorul francez experimenteaza in graba, fara sa insiste, penduleaza intre spuma zilelor si stralucirea clipei, mai scoate o masca, ne face sa credem ca e adevaratul sau chip, apoi se metamorfozeaza din nou.

Boris Vian nu e genul care sa lucreze pe un singur santier, sa scoata totul dintr-un singur loc. Nu-l intereseaza neaparat constructiile ample, romanele grele, abisale. Vrea joc de aparente, vrea sensuri usor de dedus, cocheteaza cu frivolitatea. Si iarasi, nu acesta e adevaratul Boris Vian. Cind credem ca l-am descoperit, vedem ca e doar o proiectie a sa, e un decor de film din care a plecat regizorul, au plecat si actorii.

Decoruri fulgurante, povesti schitate, sentimente reconstituite cu precizie, dar fara efort. Literatura ca spectacol continuu, scrisul ca un mod superior de a-ti desfata inteligenta, de a-ti masca si demasca sensibilitatea, acesta e teritoriul pe care-l delimiteaza opera lui Boris Vian. Pregatiti-va, vedeti ca pune un blues!

Citeste mai mult: