Politica ne omoara! Dincolo de decenta

Am crescut intr-o familie preotestanta, cu reguli severe. Injuraturile sau expresiile necuviincioase erau propmpt si aspru sanctionate, fie de catre parinti, fie chiar de catre fratii mai mari. Lipsa de buna cuviinta fata de persoanele mai in varsta sau fata de cele de sex feminin, indiferent de varsta, nu era tolerata. Autoritatea tatalui, capul familiei, era insistent cultivata (in primul rand de mama), faptele si parerile lui nu puteau fi puse de noi, copiii, la indoiala. Nu ne era teama de tata, aveam fata de el un respect imens, respect care, pe masura ce am mai crescut, s-a transformat (poate era si inainte?!) intr-o dragoste care nu avea nevoie sa fie marturisita, afisata. Iar s-o mai si clamez, ar fi fost indecent. O singura data am primit de la "al Batran" trei scatoalce dupa ceafa. Si terminasem deja anul al 3-lea de facultate. Aveam 21 de ani impliniti dar, mergand acasa in vacanta si fiind inconjurat-intampinat de o multime de neamuri, am uitat sa sarut dreapta mamei. Cele trei palme primite de la tata ma ustura si azi. "Orice poti sa uiti, din neglijenta, dar sa saruti dreapta mamei, asta nu!" mi-a zis atunci tata. Ce lume a disparut! imi spun nu o data, acum cand eu insumi am imbatranit, gandindu-ma la parinti si la tot universul lor. Am trait o buna parte din viata in mediul universitar, un timp si in cel diplomatic. Dar am cunoscut si zone profesionale mai putin protocolare, cu un limbaj cotidian cu hotare ceva mai elastice. Nu rosesc atunci cand aud injuraturi sau chiar glume prea de tot nesarate. Dar nu cred, nicicum, ca "barbatia" se dovedeste, inainte de toate, prin expresii cat mai vulgare, prin "misto-uri" (a nu se confunda cu umorul) si nici nu cred ca egalitatea femeii cu barbatul ar insemna ca femeia sa bea, sa fumeze si sa injure la fel de mult precum un barbat birjar.

Am cateva colege, tinere si frumoase, de prin televiziuni care, uneori, se si amuza pe seama mea atunci cand le spun: "daca o sa ma mai invitati la multe emisiuni cu femei (politician!!) ca d-na (ii spun, totusi, cum nu merita: doamna) cutare sau cutare, o sa ma faceti sa devin misogin".
E adevarat, suntem intr-o campanie fara precedent. Dupa ce Curtea Constitutionala a validat acea lege a referendumului care permite demiterea presedintelui nu cu jumatate plus unul din totalul alegatorilor inscrisi pe liste, ci cu jumatate plus unul din cei care se prezinta la urne (indiferent de numarul acestora) miza a devenit una reala si, totodata, uriasa. Dincolo de miza reala: ce fel de Romanie vom sti sa ne ridicam?; pentru ce tip de societate vom opta?, exista si o infruntare dura, care pe care, pe viata si pe moarte intre Traian Basescu (si ceea ce simbolizeaza el pentru adeptii si sustinatorii care cred in el), pe de o parte, si reprezentantii a cinci partide politice parlamentare (din sase) care au votat pentru suspendarea lui, iar acum isi mobilizeaza electoratul pentru demiterea sa. Daca presedintele ales (si acum suspendat prin vointa politica a 322 de parlamentari, reprezentand: PSD, PNL, PRM, UDMR si PC) va invinge, atunci conducerile a cel putin doua, daca nu chiar trei partide, vor fi puse serios sub semnul intrebarii. Fie Traian Basescu, fie unii lideri de partid vor trebui sa se retraga, cel putin pentru un timp, din viata politica.
Stiu si ca oriunde in lume, chiar si in cele mai avansate democratii, limitele luptei politice sunt mai largi in perioada de campanie. Atunci se fac "marile dezvaluiri", atunci se sapa in trecutul candidatilor (in SUA, de exemplu, a aparut chiar o profesie pentru a efectua astfel de "sapaturi"), se fac intoxicari si cate si mai cate. Dar exista o limita. Nu se merge pana la a da foc si a parjoli totul in urma ta. Nu se tranteste usa asa de tare, incat sa nu o mai poti deschide apoi, atunci cand TARA realmente o cere, pentru ca are nevoie de asa ceva.
La noi, principiul este, parca, de ambele parti: "dupa mine, potopul!". Daca eu nu voi mai fi, atunci nimic nu va fi. Nu sunt un pudic in politica, dar atunci cand infruntarea merge aproape pana la pierderea controlului de sine, cand depaseste elementarul bun simt chiar la nivelul sefilor, ca sa nu vorbim de zelul cateilor de a-si depasi superiorii, de comportamentul de vivandiere al unor femei in politica, femei care nu intotdeauna sunt nici urate, nici batrane si nici barbate, atunci, cum ar zice ardeleanul, e bai mare.
Nu cred ca trebuie sa reamintim aici tot folclorul de cartier rau famat, adus de multi dintre cei ce ocupa functii politice (de la parlamentari si pana la primari). O buna parte reprezinta stradania lor de a face si zice orice, pentru a "place stapanului". Nu am cum sa nu mentionez ca ar fi imposibil cuiva sa ma convinga ca e normal ca presedintele tarii sa spuna ca "parlamentul e o sandrama" care adopta legi pentru hoti, ca Bogdan Olteanu, care este presedintele Camerei Deputatilor, e o "lichea", ca "numitorul comun al PSD, PNL, UDMR, PRM si PC este hotia". Oricat mi s-ar explica imunitatea politica a presedintelui, dreptul lui la libertatea de expresie si opinie, eu voi continua sa cred ca seful statului este omul cel mai putin liber din stat, ca el trebuie, mai mult decat orice alt cetatean, sa-si masoare si controleze orice cuvant, orice expresie. El este capul tarii! Daca statul este unul ticalosit, nu in acest mod va putea sa-l schimbe. In situatia in care clasa politica necesita o reforma si o reinnoire, iar Constitutia o radicala si europeana schimbare la fata, nu in acest mod le va putea obtine.
Dar nici Mircea Geoana, presedintele celui mai mare partid din parlament (nu prea stiu daca PSD este partid aflat la putere sau in opozitie, dar asta e altceva!), care este vizibil ca vrea sa ni se prezinte ca o alternativa la Traian Basescu, se poate juca de-a baiatul dur de cartier, folosind expresii precum: "Traian Basescu este un deseu toxic, care trebuie incinerat sau bagat in sarcofag", "Traian Basescu este un produs al sistemului securisto-comunist, care si-a trait traiul si si-a mancat malaiul etc. etc.
Pana si dl. Ion Iliescu incearca sa raspunda in acelasi ton lui Traian Basescu (la expresia "batranul edec Iliescu") si, dupa ce cateva sintagme (precum "mai, animalule!" sau "prostanacul") i-au trecut, ca un "bun public", in memoria colectiva, incearca acum sa-l prezinte pe actualul (inca) presedinte ca fiind mai mereu in stare bahica si avand minciuna ca a doua natura. E cam mult, nu, pentru atatia oameni importanti!
Cel mai surprinzator pentru mine este, insa, duelul sub orice critica dintre Traian Basescu si Viorel Hrebenciuc. Dupa ce, in discursul de la Cluj, Traian Basescu l-a inclus pe Hrebenciuc in randul oligarhilor, ca sforar si artizan (alaturi de Ion Iliescu) al demersului parlamentar de suspendare a presedintelui, Hrebenciuc a atacat vehement, cum nimeni nu l-a auzit de 15-16 ani, de cand este in politica postdecembrista, si astfel "sobolanul rozaliu" l-a facut "betiv transpirat" pe actualul presedinte, afirmand si ca acesta a facut, inainte de 1989, doua luni de cursuri la scoala de ofiteri de securitate de la Baneasa. Specialitatea lui Hrebenciuc sunt, de fapt, aranjamentele de culise, el e un cantacuzin, nu-i plac luptele in camp deschis. Gestul lui mie imi spune fie ca e sigur de victoria asupra lui Traian Basescu, fie ca stie, simte ca vor pierde la referendum si e in pragul disperarii. El
"si-a facut datoria", a coalizat voturile pentru suspendarea presedintelui, organizarea "poporului pesedist" in lupta
pentru demiterea lui Traian Basescu, i-ar fi revenit lui Cozmanca si Mitrea. Numai ca acestia nu s-au prezentat la apel. Si acest lucru se vede in stangacia cu care s-au prezentat in aceasta batalie pesedistii si aliatii lor.
Tare-mi este teama ca intre cele doua tabere (desi aceea care sustine demiterea nu este tinuta la un loc decat de un singur fir, anume dorinta de a-l scoate pe Traian Basescu de pe scena politica) s-au sapat transee mult prea adanci si late. Va fi nevoie de timp pentru ca politicienii si partidele sa uite jignirile pe care si le-au adus reciproc.
Nu cred ca lucrurile se prezinta doar in alb si negru. Nu cred ca o parte, indiferent care ar fi ea, e alcatuita numai din buni si cinstiti, iar celalta numai din rai si hoti. Asta e, partidele politice sunt un rau necesar. Important este ca raul care este, in masura diferita, la fiecare, sa fie tot mai mic si ca ele sa-si dea seama ca dincolo de pasiunile si interesele lor este si ceva care se numeste Romania. Iar Romania va exista, chiar si dupa 19 mai 2007!

---

Despre autor: