Ruptura dintre magia lui Eisenheim si explicatiile
ei infantile strica placerea vizionarii Stim deja ca Edward Norton se pricepe sa joace protagonisti introvertiti, flegmatici doar la suprafata si enigmatici pina la capat si ca acest tip de roluri i se potriveste ca o manusa. Dar in „Iluzionistul", tocmai scenariul ii submineaza letal acest gen de rol. Iar ruptura se realizeaza cu o singura replica, suficient de siropoasa cit sa demoleze credibilitatea intregului personaj: „Singurul mister pe care nu am reusit sa il descifrez este de ce inima mea refuza sa iti dea drumul". Pe de o parte, regizorul si totodata scenaristul face eforturi sa mentina misterul din jurul lui Eisenheim, extinzindu-l la nivelul numerelor de magie (cu exceptia unuia, explicat intr-un mod care insulta inteligenta unui copil de gradinita, reprezentatiile iluzionistului nu beneficiaza de vreo clarificare). Pe de alta, ii reduce psihologia la o singura motivatie, cea amoroasa. Iar boala e contagioasa, extinzindu-se de la protagonist la film. Ceea ce ar fi vrut sa fie o drama complexa, cu implicatii sociale - care apar razant in dialoguri si chiar in trama, dar nu sint niciodata finalizate - si, la urma urmei, magice, se reduce la o poveste de dragoste simplista si arhicunoscuta. Singurul personaj care isi mentine consecventa - ducesa Von Teschen (Jessica Biel) este ingenua clasica, dotata in cel mai bun caz cu vagi izbucniri de personalitate, si acestea dictate de Eisenheim - este inspectorul de politie Uhl, interpretat de Paul Giamatti. Datorita lui, lungmetrajul, desi isi da cu stingul in dreptul in privinta protagonistului, nu este complet dezechilibrat. Perspectiva lui Uhl este unica la care spectatorul are acces, motiv pentru care prestatia lui serveste drept „airbag" peliculei, impiedicind un accident altminteri foarte probabil.