Pe scurt, lucrurile stau astfel: in parcurile si in spatiile verzi din Romania esti prevenit la tot pasul ca nu e voie sa calci pe iarba, iar prevenirea e dublata de amenintarea unor amenzi de marimi penale, in vreme ce, in Vestul Europei si in America de Nord, odihna in iarba, in parcuri si pe orice petec urban de verdeata pare o clauza generala dintr-un program guvernamental de tipul "Tot ce-i gazon, e al tau". Cand eram copil si ma plimbam cu parintii in Gradina Publica, percepeam interdictia imperativa a tabliilor infipte la vedere, pe care statea scris, cu un semn de exclamare in coada, "Nu calcati pe iarba!", ca pe avansul oficial la un secret cunoscut de toti, numai de mine nu. Daca nu eram vazut, puneam un picior in iarba, asteptand urmarea. Nu neaparat o pedeapsa. Mai degraba o lamurire. Cum ar fi: prima oara nu se pune, ca esti mic si prost, insa a doua oara ai sa vezi tu, c-o sa-ti amorteasca genunchiul si noaptea ai sa visezi numai soparle si rame scarboase. Am indraznit, pentru intaia data intr-o viata, sa-mi lepad haina si sa ma intind pe ea, in plin soare si in plina amiaza in scuarul Place de Vosges, la Paris. Pe loc m-a frisonat un gand, ca umbra unei frici statute din copilarie: Nu cumva participam, fara ca nimic sa ma puna in garda, la un protest cetatenesc, la o forma originala de manifestatie urbana? Parcul era plin de grupuri si de indivizi, ce pareau sa-si fi abandonat brusc treburile, ca sa se bucure un ceas de soare, in iarba. Fusese o dimineata cu nori reci, dar, de indata ce norii s-au imprastiat, lumea grabita de pe trotuare a parut curentata de o nevoie indelung amanata. Ma uitam la cate un domn respectabil cum intindea pasul pe trotuoar si, deodata, ca la o comanda, o cotea in iarba. E adevarat ca nimeni nu arunca ambalaje si resturi de mancare si ca iarba, dupa ce toata lumea pleaca, ramane la fel ca inainte de invazie, covor. E insa o chestie de educatie, nu de destin national. Numarul celor prost crescuti e mult mai mic decat al celor luminati. Nu numai ca neglijentii se controleaza, dar nici nu au ce strica. Iarba nu e iarba, e gazon, e verdeata cu studii universitare. Ingrijitorii umbla discret printre invadatori, fara ca prezenta lor sa semene a repros. Ingrijitorii isi fac treaba, iar treaba lor nu e sa certe poporul. Ingrijitorii, care lucreaza toata ziua, nu doar dupa ce parcul se goleste, sunt factorul cheie. E vorba de un comportament urban vegheat, permanent corectat si adus la un standard stimulator. Chiar si in tapsanul din curtea interioara a unor blocuri de cincisprezece etaje ingrijitorul munceste la vedere, tot timpul. Cine sa semene aici in parculetul dintre blocuri placute contra calcatului pe iarba, cand locatarii pentru asta platesc, sa tina ingrijitorul iarba buna de calcat tot timpul?