Pe Nikolaus l-am cunoscut in Berlinul rasaritean, prin 1980, primavara. Era epoca celor trei R si fusesem trimis de redactie sa aflu cum recuperau nemtii deseurile pretabile la reciclare. Noua mea cunostinta se nascuse la Timisoara si, casatorindu-se cu o nemtoaica din est, emigrase in partile cele mai rancede ale Germaniei occidentale. Timp de doua saptamani, ma insotise ca translator si ghid, angajat la un fel de companie turistica, straduindu-se sa traiasca de azi pe maine. Nici dupa caderea celebrului zid din Berlin nu l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Mai intai si-a incercat norocul la Bremen, dar nu i-au iesit combinatiile. Apoi si-a investit aproape toate economiile intr-un slep cu motor din Hamburg si astazi face carausie, pe canalele incalcite ale tinutului Vierland, la Sud de marea metropola portuara. Unde oricand se gaseste cineva in nevoie sa transporte loturi modeste de marfa sau grupuri de turisti scapatati, provenind mai toti din Europa rasariteana, adica din fostele tari socialiste. Pentru ca altceva nu se intelege cand e vorba de Europa de Est. In week-end, acosteaza la cheiul din Reinbeck. Aici este inregistrat si cu slepul, si cu domiciliul legal. Aici mi-a spus ca are si o nevasta, care nu s-a aratat niciodata la fata. Din ce pricina, nu stiu.
De fapt, locuieste pe slep, care e un intreg labirint si unde si-a amenajat un apartament de toata splendoarea, cam saracut mobilat, ce e drept. Insa despre altceva este vorba acum. Cand cumparase ambarcatiunea aceea lunga de peste 50 de metri, Nikolaus a gasit in calele ei patru baloturi cu saci marinaresti de tip hanseatic, albastri, dintr-o panza mai dura decat foaia de cort, de nepatruns nici macar cu cutitul. La gura se inchideau cu un lat petrecut prin cateva gaici, care se desfacea in doua bretele de petrecut peste umeri. In 1993, cand l-am reintalnit, prietenul meu Nikolaus avea mai multi saci decat marci. Basca slepul acela pentru pentru care, mai devreme sau mai tarziu, nu i-ar mai fi eliberat nimeni autorizatia cuvenita de navigatie. Ceea ce ar fi insemnat sa fie pur si simplu ucis si scos pe margine pentru totdeauna.
Targuisem cam multe in Hamburg si nu mai aveam loc in valiza. Saritor, Nikolaus a propus sa-mi ofere un sac. Nu ma costa nimic, era gratis. "Cine are nevoie de sac, trimite-l la mine – a mai zis improvizatul slepar. Odata si odata, sper sa scap de toti sacii astia. Sunt vreo cateva mii si ma incurca al dracului." Daruise asemenea saci mai tuturor romanilor pe care ii gazduise, era un om din cale afara de generos, dar avea o nedumerire. "Ce nu inteleg – mi-a mai spus -, este de ce mi se trimit inapoi. Toti sacii marinaresti pe care i-am daruit unor oameni din Romania mi-au fost returnati prin posta. Desi pretul per sac e mai mic decat taxa postala". Le e rusine cu ei? Le stirbeste cumva demnitatea? Iata ceva ce nu inteleg.
Se lasase pe spate pe gramada de saci hanseatici, privindu-ma intrebator. Ce puteam sa-i raspund? Intr-un tarziu, cu sacul marinaresc pe care mi-l daruise aruncat pe un umar, l-am intrebat: "Nikolaus, tu chiar n-ai aflat ca romanii nu mai au flota?" Si ca nu poti sa-i vinzi sau sa-i faci cadou nici macar unui adevarat marinar? Apoi, pe neasteptate ingandurat, a schimbat vorba: ce tara binecuvantata de Dumnezeu poate fi Romania! – mi-a spus.
Unde in lume mai poti gasi femeile si vinurile cu care va desfatati voi? Noi ne-am obisnuit cu ele, i-am raspuns si, probabil, nu putem sa ne dam seama cand ne vin din afara. Si dintr-o data am ajuns sa cresc in proprii mei ochi: daca am reusit sa sa facem in asa fel incat sa ne admire un neamt, mi-am zis, inseamna ca e ceva de capul romanilor.