Am vazut-o de curind pe Andreea Marin facind o scurta pledoarie pentru comunicare in inconfundabila ei limba de plastic si am crezut ca mor. Exista o fetisizare a termenului „comunicare", in spatele caruia se construieste azi o intreaga ideologie consumerista a palavragelii. Auzim adesea ca important e sa comunici cu partenerul, ca statul trebuie sa comunice cu cetatenii, ca intr-o firma comunicarea e solutia si ca, in tot cazul, comunicarea e cheia reusitei in viata sentimentala, in politica, in afaceri. Ai senzatia ca pina sa descopere comunicarea ca pe un miracol al socializarii, specia umana era un fel de agregare a unor fiinte vii, inghesuite in tacere si lipsite de expresie. Lumea parea sa fie un soi de sanatoriu de muti izolati in plictiseala vegetala si, dintr-o data, a aparut de undeva o diveta cu sini mari, pasionata de psihologie, care a spus: „Daca vrem sa fim fericiti, important e sa comunicam!". Mi-e teama ca, de cind toata lumea schimba banalitati pe telefonul mobil si de cind Internetul a transformat palavrageala in „lucru la calculator", convorbirea nu s-a transformat brusc in complicitatea unor minti imbratisate. Din contra, subintelesurile adinci dintre interlocutori sint un fel de ursi panda ai padurilor de vorbe goale, nuantele sint pasari rare, iar limba a ajuns o clisa semantica lipsita de gust. E plina de sintagme si de expresii semipreparate, de E-uri ale comunicarii de masa si coloranti artificiali.