Esti cu grunge, cu punk, cu hip-hop? Imi plac toate genurile, sint o fire cosmopolita, accept orice. Iti plac romanele lui Michel Houellebecq sau cele scrise de Julian Barnes? Cum sa pot alege intre cei doi, vai, dar in arta nu se fac clasamente! Pe cine ai alege dintre Brad Pitt si Leonardo DiCaprio? Ar fi o barbarie sa fii nevoit sa optezi pentru unul sau „oricum, amindoi sint niste pusti glamourosi, nu ma intereseaza". Si, in sfirsit, pentru ca totul sa se termine in armonie, eu nu aleg niciodata politicieni, nu tin cu vreo echipa de fotbal, totul imi e indiferent, eu nu fac clasamente.

Am descris mai sus un personaj omniprezent care mi-e extrem de antipatic. E acela care iubeste tot sau uraste tot, dar care nu stie sa faca optiuni in momente determinante, sa aleaga macar de dragul dezbaterii, sa dezvolte un discurs de sustinere sau de demolare. Urasc sloganele molesite gen „fiecare cu gustul lui" sau „fiecare cu opinia lui". O parere nu exista decit daca poate face fata cu argumente unei pareri adverse.

Toleranta e doar aparenta cind mai auzi pe cite unul spunind - eu ascult orice, sint deschis la minte, ma uit la orice. E aparenta pentru ca de fapt isi anuleaza interlocutorul ca tip subiectiv capabil sa-si dea cu parerea. Ce dialog e ala in care oamenii se aproba si se completeaza tot timpul, cind nu isi pun deloc opiniile si credintele sub semnul intrebarii?

In Romania, cosmopolitismul ipocrit al gustului ascunde intoleranta. Pentru ca atunci cind toata lumea vorbeste la unison, orice disonanta e aspru pedepsita. Vreau sa vad oameni care explica de ce au fost morti dupa Nirvana si ii enerveaza rockul cirliontat al anilor ’80. De ce il adora pe Al Pacino si il urasc pe De Niro. De ce il adora pe Hagi si nu pe Dobrin. Toleranta este vitala pe plan social (iar la asta noi stam foarte prost), este irelevanta in educatia gusturilor si pasiunilor. Or, aud in jur mai ales aforisme zaharisite precum „imi place toata muzica" si „toti politicienii sint timpiti". Ceva mai original in program, totusi?