Ticurile verbale

Este uimitor cit de staruitoare pot fi ticurile verbale in scrisul unui om. Repeti anumite cuvinte si folosesti anumite rasuciri sintactice, dar, daca esti intrebat de ce, nu ai putea indica nici un motiv plauzibil. Pur si simplu preferi unele cuvinte in locul altora si la ele revii mereu atunci cind scrii un text. E ca un ritual a carui desfasurare este cu atit mai fireasca cu cit nu-i constientizezi mecanismul. De cum incepi sa realizezi predilectia pe care o arati unor cuvinte in dauna altora, placerea pe care o traiai facind uz de vorbele preferate te paraseste. Si tot din acest moment realizezi ca nu procedai la intimplare.


A fost o surpriza neplacuta sa descopar cum, scriind o fraza dupa alta, urmaream nu atit sa exprim un gind, cit sa ajung sa pun pe hirtie cuvintele la care voiam cu adevarat sa ajung. Ele imi dictau de fapt structura frazei, in nici un caz logica gindirii mele. Stiam ca vreau sa folosesc anumiti termeni si nu altii, si atunci, anticipind curgerea propozitiilor, imi pregateam in asa fel pasii narativi incit sa pot introduce cit mai firesc cuvintele care ma obsedau. Totul trebuia sa curga de la sine, parca in virtutea unei intimplari de genul „daca tot a venit vorba", cind de fapt fiecare amanunt era ales cu premeditare. Vorba nu venea pentru ca asa se nimerise, ci pentru ca asa voisem de la inceput.

---

Despre autor: