In 2006, in ziua in care implinea 80 de ani, Octavian Paler ne-a acordat un interviu, raspunzind, fara sa se supere, intrebarilor neconventional formulate de Eugen Istodor. De altfel, dupa ce interviul a aparut, scriitorul a telefonat la redactie. Ne-a multumit, rizind, si pentru text, si pentru punerea in pagina si mai ales pentru ca nu a descoperit nici o greseala de litera, desi, ca ziarist cu experienta, admitea ca greselile de litera, pe care le ura, mai pot aparea.

Locuiti in apropierea unui McDonald’s. Paler a mincat vreodata un hamburger? Nu am mincat niciodata un hamburger.

Dar poate hamburgerul este fericirea.

Pentru mine, nu. Fara sa fiu un antiamerican, nu sint dintre cei care cred ca orice vine din America e bun, imi vine in minte mcdonaldizarea.

Dar cit de frumos este ambalajul american!

E adevarat! Ma rog, eu imi dau seama ca la virsta mea, dubla decit a dumneavoastra, nu pot gindi precum tinerii. E natural conflictul dintre generatii. Dar acum e ceva mult mai grav. Tinerii de azi ii urasc pe cei batrini. Un tinar nu are voie sa fie modest. In mod logic, el trebuie sa creada ca va face gaura in Univers. Azi, in Romania, sentimentul meu este ca batrinii sint uriti.

E, pe Paler, pe Liiceanu, pe Plesu nu-i uraste nimeni.

Ura, ura, ura. Nu e vorba de mine.

Ce-mi pasa mie de restul batrinilor!

Da, e normal sa spuneti asa: „Ce-mi pasa!". Dar, decent ar fi ca acest conflict sa fie pastrat la proportii autentice. In felul acesta nu mai exista o lupta reala intre generatii, lupta care este la baza progresului. Mai decent este obiceiul batrinilor din Insulele Fiji, care se duc sa moara in padure. E mai placut sa mori departe de societate. Eu am sentimentul clar ca traiesc intr-o lume pe care pe jumatate nu o mai inteleg si pe jumatate n-o aprob.

Sinteti din Lisa. Cine v-a adus in Bucuresti?

O intimplare. Exista in Bucuresti cel mai simandicos liceu din tara. La ‘’Spiru Haret’’ au invatat multi: Moisil, Noica, Plesu, Eliade. Parintii bogati ai elevilor dadeau bani pentru a institui cinci burse. Eu am venit sa dau examen pentru una dintre cele cinci burse.

Pur si simplu. In opinci, cioc! cioc!

Nu, nu eram in opinci. Eu pazeam vacile la poalele muntilor si am stat numai in opinci, dar, cind am venit aici, parintii mei mi-au cumparat primii bocanci... rigizi, greoi, negri, dar bocanci. Sigur, aveam bocanci, dar eram imbracat ca-n satele din Fagaras. O camasa din bumbac, fara guler, o vesta, laibar numita, si pantaloni strinsi pe picior. Aratam ca o salbaticiune folclorica.

Mindru de dumneavoastra?

Nu, foarte speriat!

De trecut sau de viitor?

Eu, inainte de a veni in Bucuresti, nu vazusem nici macar un alt sat... Nu ca nu vazusem un alt oras. Stiam o treime din vocabularul limbii romane. Va dati seama, nu stiam ca pe lume exista electricitate, telefon, ziar, tren, radio, ascensor, sosete, portari, agenti de circulatie, masini. Nu auzisem niciodata de astfel de notiuni. Ma rog, cunosteam universul vacilor, al plantelor, eram specialist in meteorologie, stiam precis unde sa stau cind veneau trasnetele, ca trasnea ca pe front.

Pantofii. Speriat la marginea istoriei.

Comunismul a adus egalitatea. V-a bucurat?

Nu, nu, nu, nu, nu. Eu nu am prea trait istoria. Fiind inhibat in mine insumi, am parcurs anii razboiului, spun asta ca o vinovatie, fara sa

traiesc adevarul ca tara mea era in razboi. Am trecut prin perioade de delir al lecturii si razboiul peloponesiac a fost mai important decit al Doilea Razboi Mondial. Neavind prieteni, un radio, un ziar, eram strain complet de evenimente.

Nici o bomba nu v-a trezit?

Nu, nici una. Am plecat din Bucuresti inainte cu o zi ca americanii sa bombardeze. In Lisa am trait razboiul superficial. Vedeam zilnic cum treceau avioanele americane, dar nu aveam constiinta istorica sa percep aceasta realitate. Mai mult, era o brigada de tunari in sat pentru a opri avioanele. Niciodata nu a fost lovit vreun avion, iar tunarii faceau ceaiuri in sat, se pretau la mondenitati. 23 august nu a fost marcat nicicum in Lisa. Nu traiam istoria. Primul moment al istoriei a fost cel al intrarii rusilor in sat. Atunci, tot satul s-a speriat.

Rusii violau si se imbatau.

Exact. In mod comic, taranii s-au gindit sa sape niste transee si sa-si apere satul. Cind au intrat rusii, nu era tipenie pe ulita. Lumea se ascunsese. Eu stateam dupa o perdea si rusii au trecut vreo ora. Rusii treceau, probabil cu ordine precise, fara sa clinteasca nimic din sat. Asta a fost prima imagine a istoriei.

Trei facultati ati facut. Unde locuiati?

In mahalaua mahalalei, dincolo de bariera lui Bachus, departe in Ferentari, pe strada Tufelor. Locul se transforma intr-o mare baltoaca murdara si trebuia sa te descalti ca sa ajungi acasa.

Tot bocancii ii descaltati?

Nu, aveam pantofi! Cred ca aveam chiar doua perechi. Eram chirias, alaturi de un cintaret de biserica si de un functionar. Camera de chirpici, fara soba, fara podea, fara apa, fara curent. Ieseam pe geam, ma spalam pe strada. Era ca-n Lisa. Retroactiv, am aflat ca in Universitate aveau loc intimplari istorice. M-am ferit de ele. Eu eram absorbit de scrierea unei carti: „Reabilitarea Evului Mediu". Lucram la carte, si noaptea caram lazi de fructe, ca sa am bani. Eram in criza financiara perpetua. Cu tramvaiul veneam numai cind era plin, ca mergeam pe blat. Altfel, faceam mars fortat din Ferentariul meu. Istoria mea era istoria zonei, unde aveam noaptea tirziu „garderoba obligatorie", adica hotii, interlopii te dezbracau, iti luau tot ce aveai. Preocuparile mele astea erau, plus cautarea unui loc de munca.

Cum ati ajuns sef la televiziune?

Pina in 1949 nu prea stiam mare lucru despre istorie. Bine, stiam ca sintem sub ocupatie, dar nu eram preocupat de detalii... Intr-un ianuarie pregatisem un seminar despre Simbolism la Litere si nu prea aveam vreo placere sa ma duc sa-mi prezint lucrarea. Am prezentat-o, desi venisem cu greu la facultate, si profesorul de la seminar

mi-a propus o slujba la radio. Nu stiam ca el este si sef la radio. Am cerut un timp de gindire... nu stiu de ce aveam eu nevoie de timp de gindire, ca nu am gindit nimic in timpul acela. Am acceptat.

Ce v-ati cumparat din primul salariu?

Am actionat in stilul meu! M-am dus la Capsa cu taxiul!

Deci: opinci-bocanci pantofi-taxi!

Da! Am pus taxiul sa ma astepte! Am comandat o masa numai pentru mine. Am mincat prima oara in viata mea intr-un restaurant, servit de un chelner. Dupa, am intrat in taxi si am comandat: „In Ferentari, in strada Tufelor!".

Reprosul legat de viata dumneavoastra priveste sefia de la televiziune. Erati in istorie sau nu?

Sigur. In 1964 a aparut declaratia de independenta a PCR fata de rusi. Acel moment a fost foarte important. Toata lumea spera sa scapam de rusi. In zilele acelea, eu am fost trimis corespondent la Roma pentru Agerpres. Eu ma opusesem pina atunci oricarei ascensiuni. Voiam sa fiu liber. Am spus da, desi nu stiam italiana. Am plecat sa ma descurc si decis sa fac jurnalism adevarat. Am invatat repede italiana, atit de repede, incit imi pun probleme... eu nu cred in reincarnari, dar mergind in Toscana am simtit ca am mai fost pe acolo. Am invatat in doua luni italiana. La vreo doua luni de corespondenta, a aparut un interviu al sefului Partidului Comunist din Italia, care anunta detasarea partidului de rusi. L-am trimis in Bucuresti. Credeam sincer ca era nevoie sa se stie ca exista si altii care se detaseaza de rusi. Asa a si fost. In Biroul Executiv al Partidului Muncitoresc, interviul a explodat ca o bomba. Dej ar fi spus: „Daca e asa bun, sa-l punem director la televiziune!". Propunerea am refuzat-o, pina cind am spus „da" cu greu. Eu doua tari am indragit, una in care am fost, si una in care nu voi mai ajunge niciodata. Italia si Spania.

Pai, cum? Nu ati fost in Spania?

Nu. Si nici nu ma voi duce, fiindca as pierde Spania mea. Desertaciunea. Vehiculul spre trecut.

Ati tot fost in afara istoriei. Acum, istoria s-a jucat cu dumneavoastra!

Stiu exact, azi, la 80 de ani, ce valoare au toate vanitatile. Totul e desertaciune. Eu nu mai am azi nici o certitudine. Certitudinile mele de azi sint ca hainele ciuruite de molii. Nu mai cred in aproape nimic, afara de valorile care stau la temelia fiintei mele. Din nefericire, nu cred nici in viata de apoi.

Dumnezeu e falimentul ratiunii mele. Eu nu ma tem de Dumnezeu, ci ma tem de absenta lui. Din clipa in care-mi pun problema, nu mai sint in stare sa inteleg nimic din ordinea sau dezordinea vietii actuale.

Asta va goleste si moartea, si viata.

Asa e. Singura mea jumatate de sansa este ca iubesc viata. Nevoia mea de a trai nu s-a eclipsat. Sint mizantrop, din ce in ce.

Faptul ca ati organizat Festivalul Cintarea Romaniei pentru ecran, ca ati fi inventat expresia „Epoca de aur", ca ati fost membru important comunist?

Prostie, minciuna. Eu nu mai polemizez cu minciunile care s-au debitat despre mine. Am fost si tigan, si evreu. Mi s-a scris numele cu doi „l".

Sfirsitul dumneavoastra cum va fi?

La fel, in dezolare.

Unul brusc?

Profesorul Constantiniu spunea ca natiunea romana nu mai poate face istorie.

Atunci ce faceti pina la sfirsit?

Ca tot romanul. Daca nu pot sa fac istoria, o indur.

Disidenta Gabriel Dimisianu, director-adjunct al revistei „Romania literara": „Atitudinea critica a lui Octavian Paler de dupa caderea comunismului isi are radacini inca dinainte de Revolutia din decembrie. Cind Mircea Dinescu a fost dat afara de la «Romania literara» si cind si-a inceput disidenta, Octavian Paler a mobilizat lumea literara si, impreuna cu Geo Bogza, Stefan Augustin Doinas si Andrei Plesu, daca imi aduc bine aminte, a compus o scrisoare de sustinere a lui Mircea Dinescu. Acea scrisoare a dat nastere unei fierberi deosebite atit in lumea culturala, cit si in cea politica. La urma urmelor, este si aceasta o forma de disidenta: sa fii alaturi de un disident." (G.L.)

Viata * 2 iulie 1926 se naste in satul Lisa, judetul Fagaras

* 1937-1944 urmeaza cursurile Colegiului „Sfintul Sava" din Bucuresti

* 1945 sustine bacalaureatul la Sibiu

* 1945-1949 Facultatea de Litere si Filosofie paralel cu Facultatea de Drept

* 1950-1964 angajat la Radiodifuziunea Romana, mai intii corespondent si apoi redactor-sef adjunct la redactia culturala

* 1958 debut publicistic in „Luceafarul"

* 1964 corespondent Agerpres la Roma

* 1965-1968 director general al Televiziunii Romane

* 1968-1970 director general adjunct la Radio

* 1972 a obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor

* 1978 Premiul Academiei

* 1970-1983 redactor-sef al ziarului „Romania libera"

* 1974-1979 membru supleant al CC al PCR

* 1976 presedinte al Consiliului Ziaristilor

* 1980 a obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor

* 1980-1985 deputat de Vaslui in Marea Adunare Nationala

* 1989 devine director onorific la „Romania Libera"

* 1990 membru in conducerea revistei „Romania literara"

* 1990-2007 editorialist la cotidienele „Romania libera", „Ziua" si „Cotidianul"

Opera * Umbra cuvintelor, 1970,

Ed. Eminescu, volumul de debut, poezii

* Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia), 1972, Ed. Albatros, insemnari de calatorie

* Drumuri prin memorie II (Italia), 1974, Ed. Albatros, insemnari de calatorie

* Mitologii subiective, 1975, Ed. Eminescu. Eseuri

* Apararea lui Galilei 1978, Ed. Cartea Romaneasca, eseu romanesc

* Scrisori imaginare, 1979 , Ed. Eminescu; 1998, Ed. Albatros; 1992, Prietenii Cartii , eseuri

* Caminante, 1980, Ed. Eminescu; 2003 , Ed. Albatros. Jurnal din Mexic

* Viata pe un peron, 1981, Ed. Albatros; 2005, Ed. Corint-Albatros, Viata pe un peron este un roman al angajarii si dezbaterii morale, cu intrebari fundamentale splendid formulate si raspunsuri, din toata gama, prin care individul se defineste

* Polemici cordiale, 1983, Ed. Cartea Romaneasca, eseu

* Un om norocos, 1984, Ed. Cartea Romaneasca, roman

* Un muzeu in labirint. Istorie subiectiva a autoportretului, 1986, Ed. Cartea Romaneasca, eseuri.

* Viata ca o corida, 1987, Ed. Cartea Romaneasca, roman autobiografic

* Don Quijote in est, 1993, Ed. Albatros

* Rugati-va sa nu va creasca aripi, 1995, Ed. Albatros, eseu confesiv

* Vremea intrebarilor, cronica morala a unui timp plictisit de morala, 1995, Ed. Albatros - Universal Dalsi, eseu

* Aventuri solitare, 1996, Ed. Albatros, jurnal

* Desertul pentru totdeauna, 2001, Ed. Albatros

* Autoportret intr-o oglinda sparta, 2004, Ed. Albatros

* Eul detestabil, 2005, Ed. Albatros.

Cartile lui Paler sint suprapuneri dintre mai multe genuri si nu se preteaza la o incadrare stricta.

Ultimul editorial si ultimele telefoane Colegul nostru Cristian Patrasconiu a fost, se pare, unul dintre ultimii care au discutat cu Octavian Paler: „Luni am vorbit de 6 sau de 7 ori la telefon cu Domnul Paler. Lunea era ziua obisnuita in care isi trimitea textul pe care il asteptau, fara exceptie, citeva mii bune de cititori, martea, pe tarabe sau, mai nou, in fata computerului. Lunea, mai mult decit in alte zile, urmam (si eu, si colegii care aveau de-a face, intr-un fel sau altul, cu pagina de comentatori unde apareau editorialele Domnului Paler) un ritual discret. Domnul Paler nu scria la computer; ne trimitea textul prin fax, colegii mei il culegeau - neaparat cu «i» din «a» si cu «sunt», nu cu «sint». Apoi, dupa paginare, faceam un xerox, il trimiteam Domnului Paler si, dupa o runda sau doua sau trei de noi corecturi, taieturi si adaugiri cu pixul, primeam BT-ul. Dupa ce pagina nu mai putea fi intoarsa din drumul sau catre tipografie, vorbeam, de regula, din nou la telefon cu Domnul Paler; imi spunea ca nu vrea sa ne suparam pe el pentru pedanteria la care nu poate sa renunte, pentru ca e mai lent, pentru ca e atehnic, pentru ca e «de moda veche» si, desigur, pentru ca vrea sa isi vada de mai multe ori toate semnele de punctuatie si cuvintele tiparite si sa se asigure ca sint la locul lor. Luni am vorbit mai mult decit de obicei. Cu vocea sa inconfundabila, luni, Domnul Paler ne-a rugat inca o data sa nu ne suparam pentru ca e asa de atent cu virgulele si cuvintele sale. Inca nu imi vine sa cred ca a fost pentru ultima data".

„Nici un cuvint de lauda despre Ceausescu" Petre Mihai Bacanu isi aminteste ca Octavian Paler, in calitate de redactor-sef al „Romaniei libere" pre-decembriste, nu era deloc in termeni buni cu sperietoarea presei de pe atunci, „sectia de presa a CC al PCR": „Romania libera era atent monitorizata, iar eu calcam des pe bec. Paler a avut insa intotdeauna un mod subtil de a ma apara.

Le spunea celor de la partid ca m-a pedepsit, ca a luat masuri, ca nu mai semnez in ziar, iar eu imi vedeam linistit de treaba in continuare. Au fost la un moment dat doua valuri de epurari in presa pe baza de dosar, primul ii viza pe cei care avusesera rude in rindul miscarii legionare si cel de-al doilea ii viza pe cei cu rude in strainatate. Era hotarire de partid si nu se discuta acest ordin. Asa ca Paler nu a avut ce face si au fost dati afara doi colegi care erau fii de legionari, dar la faza cu cei cu rude in strainatate a facut o sedinta cu toata redactia. Seful de cadre a venit sa prezinte dosarele incriminate.

Spre surprinderea noastra, pe lista neagra figura si un fotoreporter, un om simplu, nea Nicu Vasile. «Bine, domnule, dar ce rude are nea Nicu in strainatate?» l-a intrebat Paler. «Are, cum sa nu? Are rude la Chisinau.» Rezultatul a fost ca cel dat afara a fost chiar seful de cadre. Citesc azi in presa ca a fost activist de partid. Sa stiti ca nu e adevarat. A fost pus pe o lista pentru a deveni deputat de Vaslui sau membru supleant al CC al PCR, dar el nu a fost un activist. Indeplinea ordinele, dar avea un stil de a nu o face pina la capat.

Daca venea o directiva ca despre o plenara sau un congres al partidului sa se scrie sapte coloane de text, la noi in ziar apareau intr-adevar sapte coloane, dar nu pina jos, ci o zecime de coloana, iar in josul paginii era altceva, pe cind la «Scinteia» erau sapte coloane pina jos. Cit despre el, numai el stie cum a reusit sa se fofileze, dar nu a scris nici macar un singur cuvint de lauda la adresa lui Ceausescu. Sigur ca, dupa Revolutie, a devenit un personaj incomod, dar sint convins ca pina si dusmanii l-au respectat intotdeauna." (G.L.)