Incerc sa sper ca nu se poate obtine chiar orice prin demagogie in Romania de azi, sfasiata intre doua tabere pe care nu le pot banui de obsesii patriotice. Ma straduiesc sa cred ca exista limite in riscul de a fi prostiti.

Mi-am impus mult timp sa cred ca vina integrala pentru dezmatul demagogic in care a esuat asa-zisa democratie postdecembrista, ajunsa repede un soi de plutocratie sordida, o poarta, strict, politicienii. Si ca rasinvocatul nostru „stat de drept" e, de fapt, stramb numai fiindca ne lipsesc niste institutii decente. Nu zic „riguroase". Zic „decente", pentru ca Romania sa nu semene unei constructii cu toti stalpii de sustinere putrezi.

De la o vreme, insa, imi e din ce in ce mai greu sa ma multumesc cu aceasta explicatie. Ma tem ca politicienii de azi, chiar alesi pe liste de partid, nu sunt singurii vinovati. Ma tem ca abcesul reprezentat de ei colecteaza din noi, din societatea noastra, un rau care il face posibil si-l va alimenta cu infectie inclusiv uninominal. Or, aici ma trezesc intr-o fundatura. Despre politicieni pot spune orice; ca sunt printre ei hoti, fosti securisti, nulitati sau canalii. Despre societatea noastra in ansamblu pot spune doar ca nu mai are, se pare, nimic sfant, ca se complace in flecareala, egoisme, bascalie si complicitati, voluntare sau nu.

Iata o prima dovada ca n-am acces, ca altii, la o judecata rece, „obiectiva". Pot sa zambesc aproape senin cand d-l Crin Antonescu zice despre sine: „Eu nu sunt oligarh". Il cred. Dar, domnule Antonescu, n-aveti colegi oligarhi?

Mai putin senin ma pot uita la Traian Basescu, pentru care nu mai am nici o consideratie. Ba, chiar pot sa intreb.

E un delict oare sa detesti un personaj pe care altii, din cate vad, il adora? Nu am dreptul sa detest, cata vreme sunt sincer, fara sa fiu injurat?

In consecinta, cand e vorba de politicieni „ma descurc". Cu riscul de a-mi crea antipatii, recunosc ca vad in Basescu doar un demagog ordinar. Dar ma grabesc sa adaug: nici masinatiile coalitiei anti-Basescu de a prelungi sine die suspendarea „suspendatului" nu-mi inspira mai putin dispret. Nu cred, de altfel, ca vreuna dintre tabere are insomnii patriotice si se gandeste, dincolo de urile personale, la „interesul national". Imi dispare calmul doar cand ii aud pe papagalii din PD (sau PLD) si pe diversi alti gadilitori ai paranoiei lui Traian Basescu vorbind de o „dictatura parlamentara". Ce ati dori, domnilor? O „dictatura" mai redusa numeric, a unei camarile?

Altceva e cand ingrijorarile pun in pericol ceva din mine. Si incep sa banui ca raul e mai adanc, nu se rezuma la balamucul de la suprafata. Conditia mea de „animal afectiv", ca sa folosesc o expresie a unui ganditor spaniol, nu-mi permite sa examinez „cauzele" cu detasarea de care da dovada un entomolog in timp ce studiaza insecta pusa sub lupa. De aceea, deocamdata, parasesc temerile de fond, pentru a marturisi ca, in ce-i priveste pe politicieni, m-au socat doua evidente. Realmente, nu inteleg de ce un personaj ca Basescu, care mie a ajuns sa-mi repugne dupa doi ani de scandaluri, poate fi luat in serios de intelectuali importanti. Pe de alta parte, coalitia formata impotriva lui se dovedeste, cred, de o lipsa de inteligenta si de scrupule naucitoare. Nimeni nu pare sa-si dea seama ca sansa demagogiei lui Basescu e sa reactiveze antipatiile reziduale ale unei bune parti din populatie fata de PSD. Ceea ce ar putea nu doar sa-l readuca pe Traian Basescu la Cotroceni - perspectiva previzibila -, ci sa-l readuca in triumf.

In orice caz, eu nu astept nimic bun de la acest final de primavara. El poate lasa rani in societatea romaneasca greu de vindecat, ca forme ale unui razboi civil psihologic. Ipoteza cea mai rezonabila ar fi aceea a unui Basescu intors la Cotroceni in urma unui referendum neconvingator, care sa nu-i mai permita sa se erijeze in „Eu, Supremul".

O infrangere a lui Basescu ar fi un risc: acela ca adversarii sai sa-si piarda mintile. Un triumf al sau ar fi o catastrofa.

Revin la teama ca nu doar „stalpii", adica institutiile, sunt de vina. Si caut un argument. Exista oare vreun popor invulnerabil la demagogie? A existat vreodata? Se stie cum a reusit in Grecia antica Pisistrate sa „linguseasca" poporul si sa puna capat democratiei ateniene, silindu-l pe inteleptul Zenon sa-si depuna, in mod simbolic, armele. Se stie, de asemenea, cum a reusit o paiata ca Hitler sa produca lesinuri erotice de masa intr-o Germanie care-i daduse pe Kant si pe Goethe. Se stie, in fine, cum a ajuns Mussolini „Il Duce". Nu cred ca mi se poate da vreun exemplu din istorie in care „poporul" i-a trimis la plimbare pe demagogi. De ce am face noi exceptie? Alaturi de Carol al II-lea, cand acesta a desfiintat partidele si a creat ridicolul Front al Renasterii Nationale, imbracat cu uniforme de opereta, s-au aflat nu numai curteni de rand si camarila. S-au aflat si mari intelectuali ca Nicolae Iorga.

Dupa infaptuirea Romaniei Mari, care a acoperit cu flori multe tradari, obtuzitati si afaceri putrede, Petre Carp a exclamat ironic: „Romania are prea mult noroc ca sa mai aiba nevoie de politicieni". Ironie inutila, caci politicienii sunt o fatalitate. Poate ca problema ar trebui pusa altfel. Mai are Romania noroc? Si daca, intamplator, are, pot politicienii sa-l anuleze?