El a trait, dupa 1945, in exil si a publicat un numar mare de studii de literatura comparata socotite de unii comentatori ca fiind eminente. A publicat, de asemenea, cateva romane, intre ele unul (Dumnezeu s-a nascut in exil) care a fost distins, in 1960, cu cel mai important premiu francez de literatura, si anume "Premiul Goncourt". Era prima oara cand un scriitor roman (un roman care scrie in frantuzeste) primeste acest premiu si, potrivit marturisirilor facute de autor, era prima oara cand unui strain i se acorda aceasta mare distinctie. Romanul Vintila Horia nu s-a putut bucura insa de acest imens privilegiu pentru ca, dupa cum se stie, autoritatile romanesti au initiat imediat o campanie de denigrare, acuzand pe autor de antisemitism, crime impotriva umanitatii, optiuni si actiuni fasciste etc. O buna parte a presei franceze a preluat aceste informatii false si, intrand in joc, a protestat impotriva deciziei luate de membrii juriului. Acestia, oameni de caracter, nu i-au retras lui Vintila Horia premiul, dar au suspendat ceremonia de decernare. Asa ca, in istoria institutiei citate, premiul pentru anul 1960 figureaza ca fiind atribuit, dar nu decernat. Iesire diplomatica dintr-o situatie complicata.
Citesc toate acestea in cartea publicata in 2002 de Marilena Rotaru ("Intoarcerea lui Vintila Horia") si ajunsa abia de acum la mine. O carte plina de documente (inclusiv acelea ce se afla in dosarul intocmit de Securitate), extrase din presa timpului, decizii ale Tribunalului Militar din primii ani de dupa razboi, in fine, amintiri si comentarii facute de cei care l-au cunoscut pe acest intelectual ratacitor. Este ceea ce am putea numi un dosar de existenta si, implicit, dosarul unui scriitor, pe numele lui real Vintila Horia Caftangioglu, prins in vartejurile unei istorii imposibile. Dosarul este, evident, incomplet, dar atat cat este aduce date importante despre biografia si opera unui scriitor important pe care cititorul roman trebuie sa-l descopere. Dar ca sa-l descopere trebuie ca scrierile lui sa fie publicate sistematic. Cateva au aparut (inclusiv "Dumnezeu s-a nascut in exil" si ultimul lui roman, scris in romaneste, "La Nord de Miazanoapte"), altele asteapta un editor receptiv. Marilena Rotaru aminteste de un jurnal intim al autorului si de corespondenta lui care, judecand dupa aceea avuta cu Mircea Eliade, trebuie sa fie interesanta. Cand vom gasi timpul si starea de spirit ca, in isteria generala in care traim, sa punem ordine in idei si sa cautam adevarul in atatea fapte controversate? De 50 de ani si mai bine circula de pilda ideea ca Vintila Horia a fost legionar si a scris, in presa timpului, lucruri abominabile. Din cartea Marilenei Rotaru aflu ca Vintila Horia recunoaste, fara ezitare, ca a fost si a ramas un om de dreapta ("dreapta culturala", zice el, nu dreapta politica), dar n-a fost niciodata partizan al extremei drepte. Este cazul sa-l credem, dar mai trebuie ca un cercetator obiectiv sa despoaie publicatiile din anii '30 si sa umble prin arhive pentru a dovedi ca diplomatul si scriitorul Vintila Horia, condamnat la moarte in primii ani de dupa razboi, n-a fost un criminal de razboi, ci un tanar intelectual care, ca multi din generatia lui, n-a stiut totdeauna sa evite capcanele, complicitatile istoriei.