Pagini de proza - Flori pe pamantul gol (partea I)

 Incepand cu ziua de 14 mai 1967, cineva mergea, in fiecare saptamana, si punea flori pe locul de mormant cumparat de familia Raducanu in ziua de 12 mai 1967.  Familia Raducanu era constituita din trei persoane, Gheorghe Raducanu, in varsta de 68 de ani, nevasta lui - Raita, in varsta de 64 de ani, si fiul lor Tudor, in varsta de 40 de ani, aviator la Tarom si care semana perfect cu tatal sau. Gheorghe n-ar fi observat povestea cu florile daca ea nu s-ar fi intamplat exact la doua zile dupa cumpararea locului, adica in perioada cand el mergea zilnic la cimitir sa ingrijeasca locul proaspat cumparat. Dupa ce constata, intr-una din zile, ca pe pamantul gol, pe care-l imprejmuise cu un gardut de sarma se afla un buchet mare de flori, Gheorghe se hotara sa vina, dupa un timp, din nou, acolo, sa vada ce se mai intampla. El gasi din nou flori pe pamant, asezate cu grija, ca si cand cineva ar fi fost interesat sa pastreze aspectul frumos al locului. Mai, sa fie!, hotara Gheorghe Raducanu. Cine pune florile astea pe pamantul cumparat de mine, ca pe-un mormant in regula? Merse si a treia saptamana si gasi iarasi flori pe mormant. Dupa doua luni, adica prin iulie, cand dau caldurile mari, Gheorghe Raducanu continua sa mearga la cimitir si sa se mire de florile de pe pamantul pe care el il cumparase, pentru el si pentru sotia sa, cand n-o sa mai avem ce face si-o sa punem genunchiul la pamant. Atunci nevasta-sa il intrebase:
Caate locuri are mormantul?
Doua, Ralito! Ca doi suntem si noi.
Ralita incepu sa planga. Gheorghe se uita la ea si-si stranse buzele.
De ce plangi, femeie?
Uite-asa, nu-s ce-mi veni. Imi dadu plansul peste ochi.
Asta vazui eu, dar care e motivul?
De ce n-ai cumparat trei locuri de mormant?
Care trei, Ralito? Tu nu mai stii sa numeri? Ca noi suntem doi. Sau te gandesti la Tudor? Tudor? Pai Tudor e om tanar, doar n-oi pune tu problema ca el moare de-acu. Mai bine taci, Ralito!
De Tudor e mai rau decat de oricare, ca el e la voia vantului.
Taci, mai, din gura, ca pana sa moara Tudor se inventeaza altceva, nu se mai baga mortii in morminte. Unchiu-tau de la Calarasi zicea ca el crede ca o sa bagi patul mortului in priza si electricitatea o sa stie ce sa faca din mort.
Incepu sa rada, amuzat de cine stie ce idee. Se batea cu palma peste genunchi si radea.  Gheorghe Raducanu isi facuse un fel de distractie din vizita pe care o facea la cimitir, in fiecare saptamana, ca sa cerceteze florile de pe locul de mormant pe care-l cumparase, pentru el si pentru nevasta lui, in mai 1967.  La inceputul lunii august, locul era aproape acoperit de flori. Gheorghe isi facea socoteala si i se parea foarte caraghioasa toata aceasta situatie. Adica, de ce pune, cine-o pune, flori pe pamantul gol? Poate ca de dragul meu sau al nevesti-mii. Dar atunci de ce nu mi le aduce acasa? Inseamna ca nu de drag, ci fiindca are ceva cu careva dintre noi, de-aia ni le pune. Dar mare prost trebuie sa fie ala care vrea sa ne arate ura lui prin florile astea. Eu nu cred ca poti sa-ti arati ura fata de cineva, daca-i duci flori. Dar atunci de ce pune, cine-o pune flori in fiecare saptamana pe pamantul gol? Nu mai avea decat acest gand in minte. Isi petrecea toata saptamana in asteptarea acelei zile in care va vizita cimitirul si va gasi covorul de flor, pe pamantul cumparat de el, pentru momentul cand vom pune genunchiul in pamant, Ralito!  Cand mergea la cimitir era foarte bine dispus. Se barbierea, se spala pe cap, isi punea camasa alba, cravata, costum si pantofi de sarbatoare. Mergea la cimitir pe jos, citea - in drumul prin cimitir - unele inscriptii de pe cruci si suradea, din cand in cand, cu melancolie. E greu, domnule, e greu!  Ziua lui de sarbatoare aceea era. Celelalte zile treceau greu, apasator, el nu mai putea suferi pe nimeni si, uneori, glumea rau catre nevasta-sa: E timpul sa ne cam ducem, ca n-au loc copiii sa se nasca, de noi.     In septembrie 1967, dintr-o data, pe el inceta sa-l mai amuze faptul ca, saptamanal, cineva pune flori pe locul de veci al familiei lui, din cimitirul cartierului.  Pentru prima oara de cand lucrul acesta se intampla, vru sa-i spuna nevesti-sii ceva despre aceasta poveste. Dar, dupa ce-si facu toate socotelile, hotara sa procedeze altfel. La urma urmei, ia sa vad eu cine pune flori pe pamantul meu. Se trezi, in acea zi, in care se obisnuise sa mearga la cimtir, cu cateva ore mai devreme, se imbraca pe tacute si pleca la cimitir. Era inca intuneric cand ajunse. Se duse si vazu pe pamatul lui cateva flori palite, de saptamana trecuta. Apoi, se ascunse dupa unul din cavourile din vecinatatea locului. Undeva, departe, albea orizontul si iarba mirosea viu, ca si cand ar fi cosit-o cineva, de curand. in cimitir era inca intuneric, doar bruma de toamna dadea oarecare transparenta acelei ore si cele cateva cruci albe, care spargeau negura. continuarea in numarul viitor

---

Despre autor: