Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la curse. Martor, reporterul Ilustratiunii Romane, Ion Tik, la data de 1 mai 1930.  Cu toate ca facusem juramant sa nu mai calc la curse pana ce caii nu vor alerga mai mult de cat alearga oamenii, mi-am calcat pe inima, si zilele trecute m-am dus la Floreasca. O zi de curse, una din acele numeroase zile in care cea mai pestrita si mai pasionata lume "sportiva" populeaza campul pe care caii de galop si de trap isi disputa feluritele premii ale tinerei societati hipice. Cunosteam acest camp, europeneste amenajat pentru alergarile de cai si de oameni; dar nu-i cunosteam ultimele inovatiuni: "pariul Italian" si functionarea bukmaker-ilor. De aceea Hipodromul Floreasca, intregit cu aceste "perfectiuni" in materie de joc, mi-a facut o adevarata surpriza, interesanta si pana la un punct costisitoare. Imaginati-va un camp cu piste circulare presarat de stalpi indicatori de distanta; un camp destul de mare, pe care, la scurte intervale, caii, spre marea satisfactie a jucatorilor, alearga, cu toata vioiciunea si iuteala de care sunt capabili. Un cal alearga intr-o singura cursa, cel mult in doua; jucatorul alearga in toate cursele, dela "potou" la "start", dela "start" la "potou", la casa de bilete, la tribune sus, apoi iarasi jos la "sosire", intr-un cuvant jucatorul alearga tot timpul si intreg campul. Este si acesta - ca si sportul pe care-l caii - un sport sanatos si nobil pe care-l aplauda jucatorul cand castiga si-l detesta cand pierde. In pitorescul decorului de primavara, campul de curse, asa cum se prezinta cu constructiile de adapost pentru oameni si de grajduri pentru animale, pare o casa boereasca mare, cu musafiri veniti ca la nunta, care vin veseli si pleaca tristi.   1930. Hipodromul Floreasca