Satul Binis, aflat la 5 km de orasul Bocsa din judetul Caras-Severin, era cunoscut drept centru de olari inca de pe la jumatatea secolului al XVIII-lea. In perioada interbelica existau acolo aproape 300 de olari, acum mai exista unul in tot Banatul.  "Doamne, atata lut bun este la Binis si nu are cine-l face oale si carcege", sunt cuvintele ultimului olar din Banat. Din pacate, asa este, Ionica Stepan din satul Binis, din judetul Caras-Severin, e un ultim mohican al modelarii pamantului cu insusiri speciale: caolinul. La varsta de 84 de ani, nea Ionica, asa cu ii spun toti, este un barbat in putere. Degetele viguroase dau forma lutului, ii dau viata. De puterea bratelor sale iti dai seama doar atunci cand Ionica Stepan pune mana pe lut. O face hotarat, cu putere - barbateste. Lutul de Binis este de o calitate superioara, este gri-deschis si, pentru a-i da putina duritate si tarie, se framanta cu nisip de rau.  TRADITIE. De-a lungul celor peste 70 de ani de cand s-a pus la roata a invatat sa foloseasca colorantii naturali de la Ocna de Fier. De fapt, ceramica de Binis este recunoscuta prin simplitatea culorii si robustetea lucrarii. Olarii folosesc doar rosul si albul la ornamentarea oalelor si blidelor. Pe vremuri, pe toarta carceagurilor si a oalelor cu manusa erau trasate niste linii albe - niciodata la fel si aceleasi pe toate produsele. Pe carceag erau cinci, pe oalele de sarmale zece, pe cele de lapte trei si uite asa iti dadeai seama cat costa obiectul respectiv. O linie insemna un creitar. La blidele de supa si la cinerele intinse - adica farfurii adanci sau intinse, calculul pretului se facea altfel: vasele valorau exact atat cat incapea in ele. Negustorul le umplea cu grau sau porumb, si targul era gata. Olarul lua granele, agricultorul farfuria, si fiecare era multumit. Nea Ionica spune ca in Binis doar trei oameni nu aveau cuptor de ars oale: preotul, invatatorul si primarul. Erau case cu cate doua cuptoare, iar altele chiar cu trei. Acum nu mai exista decat doua cuptoare - cele ale lui Ionica Stepan. La Binis sunt zeci de locuri de unde se extragea caolinul. Pentru a ajunge la caolinul curat, trebuie sapate gropi de cate doi-trei metri adancime si de acolo se extrage lutul bun. Greu este sa-l scoti afara, fiindca apoi, pentru pastrare, ai nevoie doar de nailon si de o lada de lemn. Daca se usuca prea tare, se stropeste cu apa, se inveleste si se lasa la muiat. In doua saptamani este din nou bun. Totul cere timp, timp de care nea Ionica se cam teme, nu de alta, dar trece prea repede. Adus acasa, lutul trebuie curatat de pietrele mari, apoi este cernut de cate doua-trei ori si, dupa ce este valtuit, se poate pune la pastrat. Ionica Stepan are o metoda mai aparte de a obtine lutul de calitate: il fierbe. Prima data, lutul este dizolvat in apa, apoi se strecoara, dupa care laptele obtinut se pune la fiert si se continua fierberea pana ce acesta devine pasta de consistenta dorita. Mai apoi urmeaza valtuirea si fiecare bucata de cate 4-5 kilograme este invelita in folie de nailon. Asa se poate pastra ani in sir.     REGRET. Nea Ionica spune: ,,Daca nu am de lucru, ma cert cu baba si cu toata lumea. Asa ca ma bag aici in atelier si lucru toata ziua. Miscarea ma tine sanatos". Batranul intinde bratul si spune: "Uite, nu tremura nimic. Daca la un olar ii tremura mana, nu mai poate face nimic. Atata dau din picioare la roata, incat, daca as merge, cred ca as face 100 de kilometri pe zi. In Germania, la un targ de prezentare, roata era actionata electric. A fost bine, era usor, dar seara cand m-am ridicat de pe scaun eram mai obosit ca si cand as fi lucrat la roata mea cu piciorul. Asta fiindca nu m-am miscat". La aceasta data, cu parere de rau, Ionica Stepan stie si recunoaste ca a ramas ultimul mester olar din Banat. Cel mai mare regret al mesterului este acela ca toti ucenicii pe care i-a avut si pe care i-a invatat mestesugul au renuntat la meserie si s-au angajat in tot felul de firme. Pasiunea este totul si daca nu o ai nu te apuci de olarit.