Se consolideaza astfel o imagine de un simplism stupid si inselator.
Dincolo de inclinatia pentru descrieri maniheiste vandabile unui public inapetent fata de reflectiile sofisticate, stereotipul amintit are explicatii mai profunde. Mai intai, este vorba despre refuzul Occidentului de a-si recunoaste greseala de apreciere privind evenimentele de la Kiev din iarna lui 2004. Ceea ce s-a numit "revolutia portocalie" nu a fost decat o revolta populara propulsata de dorinta emanciparii Ucrainei de sub tutela Rusiei. Asupra acestui punct s-au pus de acord segmentele nationaliste ale societatii si oligarhii locali nemultumiti de concurenta omologilor legati de economia rusa. Nu dorul de democratie ci sentimentul national a mobilizat populatia in strada. Occidentul si organizatiile neguvernamentale ucrainene finantate de el, luandu-si dorintele drept realitate si dovedind ca nu inteleg psihologia orientala, au crezut, insa, ca revolta nationala este asociata cu o revolutie liberala. In fapt, victoria "revolutiei" nu a condus la nici o schimbare de sistem (si cu atat mai putin la schimbarea standardului de viata al cetateanului), ci doar la o schimbare (temporara) de stapan. O revolutie nu se limiteaza la anularea alegerilor.
Pe de alta parte, dihotomia "pro-occidental - pro-rus" tine si de un mod de gandire neoconservator plasat in inertia Razboiului Rece. In decembrie 2004 fortele politice grupate in jurul lui Victor Iuscenko se deosebeau de cele grupate in jurul lui Victor Ianukovici si prin aceea ca primele cautau sprijin in Occident, iar cele din urma in Rusia. In atare context, neo-conservatorii occidentali au crezut ca sustinandu-l pe Iuscenko vor putea schimba regimul politic ucrainean, ceea ce va transforma comportamentul politic al tarii aducandu-o in tabara occidentala. Definindu-l pe Ianukovici drept pro-rus si pe Iuscenko drept pro-occidnetal, respectivii neo-conservatori afirmau, de fapt, ca Rusia continua sa fie inamicul ereditar al Occidentului, Ucraina fiind noul camp de batalie pe care se desfasoara vechiul razboi.
Intre timp, atat Victor Iuscenko cat si Victor Ianukovici au dovedit a sti ca, tinand seama de geografia si de istoria sa, Ucraina nu poate avea un viitor si nu poate ramane unita decat daca, in acelasi timp, se integreaza in UE si dezvolta un parteneriat aprofundat cu Rusia. Cum se va realiza aceasta este o alta problema. Deocamdata, criza de la Kiev nu opune Occidentul Rusiei ci este rezultatul ciocnirii intre legitimismul premierului si viziunea presedintelui asupra echilibrului constitutional dintre institutiile statului.
Poate ramane UE neutra in aceasta confruntare? Daca nu poate, care dintre combatanti este pro-occidentalul si care nu? Isi poate permite UE ca plasandu-se de o parte sau de alta a baricadei sa sacrifice statul de drept de dragul controlului si echilibrului inter-institutional sau invers? Raspunsul depinde de gradul in care UE este atasata de valorile pe care le exalta. In masura in care acest atasament este real, UE trebuie sa fie alaturi de cel care promoveaza valorile respective indiferent cine este acesta intr-un moment sau altul. Pornind de aici ea trebuie sa propuna o baza de compromis care, inghetand controversele actuale, sa canalizeze energiile catre o reforma constitutionala menita a face din Ucraina o adevarata democratie parlamentara liberala de tip european.