Pagini de proza - Hainele domnului ambasador (ultima parte)

  Nu cumpar jobenul!, indraznise Bobica. Nu-l cumpar, ca mai am doua. M-am nenorocit cu ele. Ajung sa-mi visez poporul condus prin decrete catre obligatia jobenului si a redingotei. Nu ma mai agita! Nu ma mai amagi! Ce dracu?! Esti om serios. Te vad om serios. Lasa-ma-n pace, ca din cauza dumitale s-a suparat narodul astalalt pe mine si am ajuns somer cu joben si cu jacheta.  Cand Bobica a ridicat privirea, totul i s-a parut si mai incredibil. Langa fostul presedinte era noul presedinte, care-l intreba, din spatele aceleiasi tejghele: "Si cine ar fi narodul, domnule ambasador?".  Cine sa fie? Ceausescu.
A, da, revenise noul presedinte. Da, te inteleg. Apropo, s-a facut tarziu, nu mergem la masa, domnilor? E un roman dupa colt care gateste extraordinar.
Si ce specialitati face? Ce sa faca, dle Bobica, face o varza de Bruxelles inabusita, sa-ti inghiti limba cand o mananci.
Nu se poate! Asa ceva nu se poate!, sari Bobica din somn. Visez aiureli. S-o fi facut tarziu.
Asa era. El simtea timpul, chiar cand pleoapele ii erau cazute si ferecate. Nu simtise insa ca venisera copiii.
Umblau ei in varful picioarelor, dar nici chiar asa sa nu-i auda. Se uita, prin tulbureala serii, la toti ai lui, asezati prin cele patru camere spatioase ale apartamentului.
Dar unde sunt aia mici?
Au iesit in parc, alaturi.
Ce i-a apucat?
Tu nu vezi?, il intreba sotia.
Ce sa vad?
A nins de-a prapadit. S-au luat si cu copiii veniti la ANTI-TV si au facut un om de zapada.
Unde?  In fata blocului universitarilor. Hai la fereastra, ca se vede. Hai, tata, hai, nu te lenevi.
Zgomotul clinchetitor de-afara se mai potolise. Parca aerul era vatuit de zapada si larma scadea. Intr-adevar, 20-25 de copii si adolescenti facusera un om de zapada, urias, doi metri si jumatate, pe putin. Il impopotonasera, il colorasera cu tot felul de aiureli.  E o minune, mama, e o minune, a exclamat Bobica, intorcandu-se catre odaie. Dar a facut doi pasi, ca sa se propteasca din nou de fereastra, dand perdeaua la o parte, pana la capat. Nu se poate! Nu se poate! Iar visez, Doamne!  Venira toti langa el. Apoi, Sorin Bobica deschise usa balconului, zapada il coplesi, ceilalti il urmara si vazura minunea. Omul de zapada purta hainele de protocol ale ambasadorului Romaniei in Belgia. Niste bulgari mari si pufosi se ingramadeau asupra jobenului.     Bine ca n-au luat si pantofii! Izbucni Bobica in ras si inghiti, fara sa vrea, cativa fulgi mari, de ninsoare, dupa care tusi de ras, pana cand observa ca jobenul celui de-afara fu acoperit cu totul de zapada.  Cand se intorsese in casa, de pe balcon se simti mai doborat de frig decat afara pe balcon. In apartament intrasera creditorii. Aia care-i dadusera bani sa-si cumpere joben si redingota. Toti purtau joben si redingota si se recomandau ambasadori la Bruxelles. Erau multi, dar tara care-i trimisese era o tara mare, care-si merita diplomatii. Dati-mi jobenul si redingota!, zise Bobica. Sunt asteptat la Palat. Si-asa am intarziat prea mult. Am onoarea! continuarea in numarul viitor

---

Despre autor: