Cunosc un individ interesant, căsătorit, tată a doi copii, care imi spunea că orice cuplu se construiește pornind de la afinități, sentiment de siguranță și iubire.

Și-a cunoscut soția puber fiind, s-au iubit, au impărțit totul impreună, de la pat pană la unica bucățică de paine din casă. S-au căsătorit impotriva voinței părinților, au stat cu chirie, iar dragostea lor a triumfat de la primul născut, un băiat, pană la al doilea copil, o fetiță. Încrederea reciprocă și fidelitatea erau noțiuni cunoscute cuplului in discuție.
În fiecare săptămană el se intalnea cu băieții. Logic, veți spune! Da. Numai că intr-o zi a fost trimis intr-o delegație. Ea a avut incredere, doar era cel cu care a băut apă din același pahar atația ani. O suna in fiecare seară și ii spunea ce dor ii e de ea. Se simțea ocrotită, iubită, nu știa ce este gelozia și ii acorda credit nelimitat.
Apoi, a primit un telefon. Era de la șeful lui, care se intreba cat mai durează concediul fără plată. Șase luni au durat certurile, toate de față cu copiii. Apoi, la un control de rutină, băiețelului i s-a pus diagnosticul leucemie și cerul a căzut peste părinții deznădăjduiți. Doi ani de tratamente, de strigăte de ajutor, vizite in țara Sfantă, pană cand rezultatul, sau poate Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, iar băiețelul s-a făcut bine.
Cei doi au uitat durerea adulterului și au ingropat securea războiului. Ieri mi-am sunat prietena, trecuseră patru ani de la acest incident. Băiatul era sănătos, fetița bine, se pregătește de școală, doar el era in delegație. De data asta definitiv. Serba deja un an alături de altă femeie. Soția lui iși duce crucea, iși ingrijește singură copiii, și-a luat licența in aceste condiții și acum face școala de șoferi. Singura ei nelămurire?! Oare ce vor bărbații?