Opinii in contrasensCantece interzise

Cand vezi o femeie din Bratislava, parca te loveste cineva cu pumnul in plex si ramai fara respiratie. Nu exista aratari mai frumoase in niciun oras al vechiului continent. Amestecul de sange nemtesc, unguresc si slav zamisleste niste siluete, niste chipuri si niste ochi care nu se uita. Dar nu aveam timp sa alergam cu limbile scoase dupa femei. Si eu, si colegul meu Stefan Barabas eram asteptati la Clubul Ziaristilor din Slovacia si nu aveam niciun interes sa chiulim de la o intalnire despre care stiam ca se va lasa cu un chef. Numai asa ne puteam procura o masina cu care sa ajungem, a doua zi, la Banska Bystrica, Zvolen si Pietany si chiar mai departe.
Era in 1970, cand pe harta europeana nu existau nici Cehia si nici Slovacia. Exista numai Cehoslovacia. La Clubul Ziaristilor ni s-a asezat la fiecare in fata cate o sticla de slivovita, panaceu national pentru orice angoasa, si pana la miezul noptii trebuia s-o razbim. Inceputul nu a fost greu, dar sfarsitul a fost pur si simplu stupefiant. Niciodata nu credeam ca ma voi imbata in halul acela, dar in seara de atunci, iata, s-a intamplat.
Interpretul s-a imbatat cel dintai si nu ne-am mai putut intelege decat prin semne, ca surdomutii. Din valmasagul de voci, fiind opt la masa, nu se mai intelegea nimic, dar nimic, nimic. Si aproape de miezul noptii ziaristii slovaci au dat tonul la cantec, fredonandu-l la inceput ezitant, apoi pronuntandu-i cuvintele din ce in ce mai inversunati, parca muscati de o streche. In timp ce noi ii inganam amuzati de o situatie cu care nu ne mai intalnisem si pe care nici nu am mai intalnit-o vreodata. In refren se tot repeta ceva despre "mama Slovacia" si, treptat, orice cuvant de prisos a fost impins afara din restaurantul cochet si nu s-a mai auzit decat cantecul. Este sigur ca s-a auzit si acolo unde nu trebuia sa se auda.
Fix in rascrucea noptii, politia din Bratislava, aparuta pe neasteptate, ne-a saltat de la masa si ne-a inghesuit la gramada in doua dube, parcate pe o strada in panta, intr-un intuneric desavarsit. Deoarece nu intelegeam nimic de ceea ce era pe cale sa se petreaca, am preferat sa adorm si nu mai stiu cum am coborit din masina. M-am trezit pe la 5 dimineata, constatand ca ma aflam in aceeasi incinta inchisa cu gratii, alaturi de Stefan Barabas si de sase slovaci. Abia pe la orele 7 ne-au fost cerute actele la control.
Nu numai eu si colegul meu eram in nedumerire, dar nici ofiterul care ne-a vazut pasapoartele nu intelegea ce cautam acolo. Totusi, fiind maghiar de origine, s-a putut intelege cu Barabas. Asa am aflat ca ceea ce inganasem in noaptea trecuta era imnul Slovaciei din vremea Monseniorului Josef Tiso. Un imn interzis de autoritatile de la Praga. Inca de pe atunci, din 1970, Cehoslovacia incepuse sa plesneasca in doua, chiar sub privirile noastre impaienjenite de slivovita.
Recapituland toate datele incalcitei probleme, trebuie sa recunoastem ca slovacii s-au purtat cu noi cat se putea de civilizat. Nu stim ce s-a intamplat cu compatriotii lor, care avusesera ideea nefericita sa cantam ceea ce nu trebuia sa cantam, dar cu noi s-au comportat cu mai multe menajamente decat ne-am fi asteptat. Pe mine si pe Stefan Barabas, de pilda, ne-au scos in branci din sediul vigilentei politii din Bratislava, ne-au cerut niste scuze caznite si balbaite pentru care nu am avut urechi sa le receptam, si ne-au sfatuit sa ne reintoarcem urgent la hotel, evitand orice contacte cu persoane suspecte. Ceea ce am si facut, fara sa intelegem prea bine ce intelegeau ei prin persoane suspecte si neintelegand cum se disting persoanele suspecte de cele curate pana la a fi fara niciun cusur. Dar ceea ce ne-a mirat cel mai mult la slovaci era faptul ca nu s-au gandit nicio clipa la drama traversata de tara lor, in ceea ce ii privea chestiunile imediate punand in umbra orice alt subiect. Si m-am gandit la cat poate fi de fericit si de impacat cu sine acel popor pe care-l doare undeva de ceea ce i se intampla natiunii lui. Din aceasta atitudine, cehoslovacii nu s-au clintit, de veacuri.

---

Despre autor: