Bucurestiul pare sa devina o oaza pentru cei care caftesc si fura de la doamne si domnisoare in mijlocul strazii. Iar ele isi asuma vina.

O colega de redactie a fost agresata de cinci malaci in plin Bulevard Carol I, cu masini trecind pe linga locul faptei si neoprind, iar o amica, in imprejurimile Spitalului Coltea, se alegea cu copci in buza si cu o gaura in cap. Eu, una, mi-am incasat-o la ora opt seara pe Calea Mosilor si tot acolo o cunostinta de sex feminin a fost palmuita. Sefa unei prietene, de profesie avocata, e la ora actuala mindra posesoare a unei tije in mandibula in urma unui rendez-vous cu niste agresori care au prins-o pe distanta de citiva metri care ii separa masina de intrarea in bloc. Si acestea sint citeva cazuri dintr-un flux de stiri informal care imi parvine zilnic de cel putin citeva luni, cu aceeasi obstinatie si regularitate cu care imi fumez tigara de dimineata. Unele dintre aceste femei merg la politie, altele, nu. Din prima categorie as expune un caz care frizeaza absurdul, in care bagarea in seama a plingerii victimei a necesitat trafic de influenta. Dincolo de acest exemplu, subiectul femeilor batute si-a cistigat prin redundanta o banalitate nemeritata. Asta, intre femei. Daca intervine vreo prezenta masculina in discutie, reactia standard e mirarea, urmata de intrebari de tipul „Dar la ce ora s-a intimplat" si „Cum era imbracata". Cu alte cuvinte, o altfel de redundanta. Stai sa te gindesti care e mai daunatoare.

Prima, cea a violentei propriu-zise asupra femeilor, naste varii aparatori mentale. Varianta „Mie n-o sa mi se intimple niciodata" e raspindita pina la fanatism uneori, pe cind cele patite dau nu o data intr-un soi de paranoia. Sint usor de recunoscut prin oras: acelea care se uita in spate de cel putin o data la citiva metri de strada parcursa, imbracate aproape fortat de discret si de „acoperit", cu poseta strinsa cit mai aproape de corp intr-o crispare permanenta. Si aici e legatura dintre cele doua redundante. Pentru ca aceste femei au internalizat-o pe a doua.

Si anume: ca vina le apartine in totalitate. Ca efectul unei fuste scurte poate fi o pereche de pumni, iar tocurile cui pot recidiva in suturi incasate. Si mai ales ca le fac incapabile sa fuga la nevoie. Ca, daca se imbraca bine, eventual denotind astfel un salariu consistent, dublat de o pozitie de conducere, sint de doua ori mai vulnerabile nu doar la jaf, ci la unul caruia i se asociaza obligatoriu si indiferent de reactia lor, o agresiune. Ca, oricind ai iesi pe strada, fie in centru sau la periferie, noapte sau zi, trebuie sa dezvolti, pentru a te proteja, un permanent simt al unui permanent pericol. Daca el asmute sau previne agresiunea, ramine de demonstrat. Pina atunci, recomand frica in sin, dar nu constiinta vinovatiei. Bucurestiul e „pe invers" in cazul acestei violente, nu femeile care traiesc in el.