Constringerile economice impun un oarecare autism teatral, aparitia unor genii cu valabilitate provinciala. Turneele pot modifica aceasta perceptie.

La Teatrul National din Timisoara s-a intrerupt sirul comploturilor impotriva directorilor, al persecutiilor impotriva salariatilor si al festivalului menit parca sa inlocuiasca propria productie de spectacole. Concursul pentru postul de director, cistigat de regizoarea Ada Lupu, n-a trecut fara comentarii dizgratioase, cind n-au fost de-a dreptul rauvoitoare.

De la firma, la teatru

Recentul turneu bucurestean a fost gindit parca pentru a trage linie, pentru a arata in ce gara se afla Nationalul timisorean. Au fost aratate spectatorilor si expuse privirii critice trei spectacole, nici unul perfect, toate inscrise in tematica vietii contemporane si raportindu-se la sensibilitatea spectatorului modern, prin modalitati noi de expresie teatrala. Cu acest „pachet", directoarea si trupa au demonstrat ca proiectele lor au consistenta, ca repertoriul nu se alcatuieste prin aditionarea propunerilor regizorale din cele patru puncte cardinale, ca distributiile nu se fac pentru ca „el/ea a mai jucat din astea". Astfel, Nationalul timisorean se transforma dintr-o firma intr-un teatru.

Criza Romaniei, in hol, la Athenée

Alexander Hausvater, „un clasic al inovatiei", este unul dintre regizorii sensibili la ceea ce se intimpla dincolo de peretii teatrului, el nu este un artist indiferent la viata cetatii. In dramatizarea cartii contesei Waldeck, ,,Athénée Palace Hotel’’, e povestita criza Romaniei anului ’40. Naratoarea e o calatoare inteligenta, in acelasi timp o femeie cu apetit pentru viata si naratiunea ei ar putea sluji drept avertisment tulburarilor prezentului. Regizorul se fereste de apropourile simpliste si bine face. Nu se fereste de propriile-i clisee si rau face.

E mai usor daca ai citit cartea

In spatiul scenic (scenografia: Guido Tondino, costume: Stela Verebceanu), ocupat de holul fabulos al hotelului, incap realitatea banuita a abdicarii regelui, realitatea cinica a vinzarii/cedarii petrolului, pregatirea rebeliunii legionare, dramele omenesti legate sau nu de aceste evenimente, dar si farmecul unei existente care ignora ziua de miine. Istoria este opera colectiva a tuturor celor ce fojgaiesc - cu replici sau fara - prin scena si sint momente cind patosul tragic circula dinspre scena spre sala. Pentru spectatorul ingenuu (cel care n-a citit cartea), logica evenimentelor e uneori greu de urmarit, iar unele trimiteri sint de neinteles; faptul ca pe scena toti vorbesc limba folosita in realitate (traducerea in romana e derulata pe un ecran situat deasupra interpretilor) transporta atentia de la ceea ce se intimpla la ceea ce se spune. Dar spectacolul are propria lui grandoare, propria lui viata si existenta lui scenica autonoma se impune printre parazitii creati de realitatea care a generat-o.

Departe de razboaie

E greu de ghicit ca actiunea piesei ,,Krum’’ de Hanoch Levin se petrece in Israel. Nici una dintre framintarile geostrategice, nimic din tulburarile politice ale acestui spatiu geografic nu razbate in drama. Reintoarcerea lui Krum in cartierul neschimbat de cind l-a parasit este povestita de regizorul Radu Afrim si de interpretii sai cu un umor binevoitor, cu o senzualitate gratioasa, indivizii se desprind din magma grupului pentru a-si expune esecul durabil sau victoriile pasagere, trecerea prin viata si drumul spre moarte, stiind ca soarta lor nu are nimic magnific in ea.

Spectatorii, parte din poveste

Melodia regizorala are acuratete, semnificatia teatrala a neputintei induse de viata se traduce aproape pe intregul parcurs al spectacolului in emotie, dar uneori discretia devine plictiseala. Accentele puse de personajele decis comice dau ritm poeziei implicite a intregului. Obiectele (scenografia: Krisztina Nagy), departe de a fi neutre, contribuie la situarea spectatorului in povestea scenica jucata cu brio, printre altii, de Ion Rizea, Andrea Tokai, Cristian Szekeres, Luminita Stoianovici, Victor Manovici. Exista in acest spectacol al lui Radu Afrim o seama de elemente care il leaga de alte creatii scenice ale sale. Ceea ce unii numesc stil, altii considera reteta de fabricatie.

Frumos, dar plicticos

Al treilea spectacol prezentat de timisoreni, ,,edward’’, dupa ,,Edward al II-lea’’ de Christopher Marlowe (regia: Szabó K. István), a fost un studiu sofisticat de expresivitate prin gest si miscare pe o tema data: viciul la putere, intrigi si iubire, la umbra coroanei. Lucrat pina la amanunt in scenele de miscare, asigurind o comunicare senzoriala cu substanta dramatica, spectacolul se prabuseste cind ajunge in momentele de maxima intensitate, acolo unde intervine cuvintul. De aici si poate din absenta concentrarii printre interpreti a provenit probabil senzatia de monotonie, care i-a gonit la pauza, intr-o momentana fratie, atit pe criticii traditionalisti, cit si pe sustinatorii fanatici ai inovatiei. Nimeni nu si-a recunoscut flamurile in spectacolul lui Szabó K. István. Acesta nu avea decit „defectul" de a fi - pe alocuri - foarte frumos.