E anapoda. Butaforia politica a ajuns mai importanta decit realitatea. Avem o presa foarte serioasa, in tonul cu care prezinta toate prostiile de partid. Se face un jurnalism foarte realist, in fiecare din detaliile fabulatiilor preluate constant si fidel de la politicieni.

Conflictul acesta de pe scena politica n-ar fi deloc tragic, nici macar problematic daca protagonistii s-ar limita la armele obisnuite in astfel de situatii - razbunari, contre, exagerari, acuzatii etc. Problema e ca prefac in arme si strica instrumente, idei si principii onorabile care se refera si folosesc la altceva. Motiunile se adopta fara noima, din imaginea Constitutiei s-a ales praful, comisiile parlamentare bat cimpii, se poate trece chiar si peste lege daca partidul o cere. Niste chiriasi turbati ne fac praf locuinta ca sa faca rost de obiecte cu care sa se bata. Iar presa noteaza totul, cu discernamintul suspendat si cu un fel de incintare tembela.

Ultimul lucru folosit pe post de bita de partid este principiul solidaritatii guvernamentale. Repet, daca acesta ar fi in intregime inventia vreunui politician ingenios, atunci n-ar fi probleme. Insa acest principiu chiar exista, este unul foarte bun si necesar cit timp e inteles si folosit asa cum trebuie. Solidaritatea guvernamentala inseamna ca Guvernul (Cabinetul de ministri, mai exact) adopta, sustine public si pune in practica un singur program politic, la care trebuie sa adere deplin toti membrii sai. Acest principiu este invocat impotriva a trei ministri democrati; ocazie cu care intelesul lui fundamental este pervertit, din trei puncte de vedere.

Primul este ca se ignora astfel diferenta dintre nivelul politic si cel institutional. Principiul functioneaza doar la nivel institutional, e menit sa asigure ca Guvernul actioneaza unitar. Pentru asta, premierului i se ofera instrumente constitutionale si legale: ultimul cuvint in adoptarea deciziilor cabinetului si control total asupra componentei sale. Insa nu exista nici un principiu care sa ceara unui partid din arcul guvernamental sa se supuna deciziilor politice ale altui partid, doar pentru ca acesta are premierul! Intr-un guvern de coalitie, legatura dintre cele doua niveluri se face printr-un acord informal alaturi de programul comun de guvernare. In speta, e vorba de protocolul Aliantei. Valabilitatea intelegerii intre partide este garantia solidaritatii politice a membrilor cabinetului. In clipa in care intelegerea e anulata, cabinetul nu mai poate continua sa functioneze; iar invocarea solidaritatii politice impotriva unor anumiti ministri este lipsita de orice noima. PNL a luat o decizie politica, PD (inclusiv si ministrii sai, evident) a respins-o, protocolul a ramas litera moarta. Trebuie stabilit altul, eventual cu alte partide, eventual dupa alte alegeri. Dar a vorbi de culpe individuale si „impacari" private, cum fac politicieni si jurnalisti deopotriva, este complet absurd.

Al doilea, legat de primul, este ca principiul e enuntat, fara ca vreun analist sa se sesizeze, la modul „solidaritate fata de deciziile premierului". Nu exista asa ceva. Solidaritatea e a Guvernului. Deciziile se iau prin consens; doar daca acesta nu se realizeaza premierul are posibilitatea formala de a avea ultimul cuvint. Accentul cade pe „ultimul". Apoi cabinetul functioneaza si pe principiul colegialitatii si al responsabilitatii individuale. E o echipa, nu o ierarhie in care premierul da ordine, iar ministrii le executa. De altfel, cei ce fac asemenea comparatii nu par sa sesizeze cit de ridicol suna „principiul solidaritatii" aplicat unei organizari de tip militar. In fine, nici macar intr-o astfel de organizatie nu s-ar putea trece peste lege. Responsabilitatea ministrului Justitiei e sa asigure legalitatea actelor guvernamentale, nu se poate invoca nici un principiu ca sa i se reproseze dnei Macovei ca n-a avizat un act nesemnat de initiator.

La ce servesc toate astea? Pentru PNL e limpede, partidul poate invoca o decizie „principiala" a premierului pentru a putea arunca asupra PD vina exclusiva pentru decesul Aliantei. Un joc de imagine, minor si natural, daca ar lasa principiile institutionale in pace.