Intelectual cu biografie controversata si inteligenta vie, Belu Silber, de formatie economist, era un marxist care in epoca interbelica isi semna articolele cu pseudonimul Andrei Serbulescu. A fost unul dintre expertii delegatiei noastre la Conferinta de Pace de la Paris din 1947. Ulterior, prietenia cu Lucretiu Patrascanu l-a costat 15 ani de puscarie politica.
In "Dimensiunea romaneasca a existentei" (1943), Mircea Vulcanescu a spus ca, pe termen lung, noi am fi in stare sa ne modelam cotropitorii dupa chipul si asemanarea noastra; sa-i "romanim". Vechi politicieni harsiti au spus si ei ca rusii nu vor reusi sa ne schimbe. Silber desemnase plastic si lapidar raportul dintre doua forte contrare intr-un nou context istoric - inceputul procesului de comunizare al tarilor est-europene.
Cele doua forte se manifestau la noi de peste o suta de ani, de la inceputul procesului de modernizare a tarii. "I.L. Caragiale" isi schimba acum doar preopinentul occidental cu unul rasaritean intratabil si dur. Pentru ca in interbelic, de pilda, pe axa Nord-Sud a Capitalei, trasata de primarii Dobrescu si Donescu, se insiruiau cladiri cubiste, buildinguri cu fatade in stil Art Deco, existau localuri de noapte unde cantau formatii de jazz cu instrumentisti imbracati in smoching sau frac, treceau sumedenie de Forduri, Packarduri si Buickuri... Bucurestii acelor ani aveau artisti ai avangardei, anarhisti, feministe, invertiti, morfinomani, librarii in care puteai comanda ultimele carti aparute in strainatate, discuri, reviste...
Insa la o distanta de numai doi-trei kilometri de centru incepeau cartierele de case cu cismea, zorele si liliac in curte, iar dincolo de ele, mahalalele cu casute spoite cu var, cu birturi si bodegi unde se bea prastina, secarica, tescovina si unde lautarii cantau "Gropare, deschide mormantul!"... Faima de mic Paris a orasului decurgea tocmai din contrastul dintre centrul sau occidentalizat si latura sa - mult mai vasta - orientala. De aici vraja exercitata de Bucuresti asupra lui Keyserling sau a lui Paul Morand. Modelul administrativ si cultural francez adoptat in secolul al XIX-lea, orientarea politica spre Apus, pornita tot atunci, nu puteau schimba din temelii specificul unei tari. Primii nostri regi, ca si Bratienii, au tinut cont de realitati. Primenirea tarii s-a facut cu tact si masura. Si chiar si asa a generat traume.
Comunismul insa a vrut sa rada tot ce-l precedase. "I.V. Stalin" nu accepta sa coabiteze cu "I.L. Caragiale" in felul in care, intr-un regim normal, incap in Parlament atat Puterea cat si Opozitia. La randul lor, romanii detestau comunismul iar rusofobia oficiala practicata decenii la rand pana in 1944 a avut efecte benefice pe termen lung.
Ascensiunea comunismului s-a confruntat la noi atat cu zeflemeaua cat si cu vitriolul lumii lui Caragiale. A existat o rezistenta prin ras. Dar si prin luciditate sceptica. Nici un om sanatos la cap n-a aderat sufleteste la comunism dupa ce i-a vazut chipul. Insa in conflictul "I.V. Stalin - I.L. Caragiale" si-a adus contributia si latura "eminesciana" a etosului romanesc: puterea de indurare si de jertfa. Pentru un ochi superficial, cele doua embleme fundamentale ale sufletului romanesc (Caragiale si Eminescu) nu pot fi decat antinomice. In realitate, ele se completeaza perfect. Indeosebi in vremuri de primejdie.