Reactiile la o emisiune inteligent condusa si inspirat intitulata („In cautarea teatrului pierdut", Radio Romania Cultural, 25.03) mi-au intarit convingerea ca nu se cunoaste mai nimic din avatarurile teatrului romanesc dinaintea lui ’89 si, mai ales, ca lumea n-are habar cate imposibile vami trebuia sa parcurga un text autohton pana a ajunge pe scena. Drept pentru care, duminica noaptea (tot se schimbase ora) l-am visat pe Caragiale. „Monser – mi-a zis – contez pe amicitia dumitale. Esti director de National, ti-am adus o piesa. Iaca-ta-o" (si-mi intinde „Convorbiri literare"). „Cu bucurie, coane Iancule, da’ trebuie, intai de toate, o recomandare de la un cenaclu." Caragiale s-a crucit: „Cum, bre, si-n cazul meu?" L-am lamurit ca-i lege si nu-ncape tocmeala: chiar si comediografi mult mai prestigiosi, precum Davidoglu, Baranga, ori Iacoban, au nevoie de-asa tidula. E hotararea sefului statului – piesele sa fie dezbatute mai intai in cenacluri. Cum-necum, conu’ Iancu si-a pus in miscare relatiile (Preotescu la Diaconescu, Sachelarescu la Costica Ionescu...) si iata-l inarmat cu adeverinta emisa de Casa de cultura din Podul Turcului. Urma avizul organizatiei de partid de la Teatrul National, alcatuita mai ales din „oameni ai muncii aflati direct in productie". Reglementele permiteau primirea a numai 12% intelectuali in partid, asa ca in O.B. combateau pompierii teatrului, cizmarii, tamplarii, soferii, lacatusii s.c.a. Portarul Anghelache a sustinut piesa („avem nevoie de un suflu nou...") si s-a ales cu un clondir de mastica din partea autorului. La fel de obligatoriu era pasul 3: discutarea textului intr-o fabrica sau CAP. A venit si Caragiale la uzina Nicolina, dar cand a dat ochii cu starea clasei muncitoare abia iesita din schimb, s-a temut de un nou 1907 si-a dat bir cu fugitii. Piesa a trecut repede, fiindca muncitorimea avea alte griji (coada la parizer.) Pasul 4: aprobarea repertoriului in Comitetul judetean de cultura. Caragiale a inrosit preventiv sarma telefonului, luand membrii Comitetului pe rand: „monser, stiu ca ma iubesti..." La Secretariatul Comitetului Judetean PCR n-a avut curaj sa intervina; s-a ales cu recomandarea blanda a unui „final mai luminos". Pasul 5 se petrecea la Bucuresti, taman la Ministerul Culturii (CCES). „Mofturi!" – a ricanat Caragiale. I s-a cerut eliminarea violentelor de limbaj si mai decisa conturare a personajului pozitiv, plus (adica, minus) renuntarea la scena divortului: preopinentii sa se impace. Pasul 6 aduce piesa in tariile cerului, unde oficiaza Dumnezeu-Popescu: Secretariatul CC al PCR. Autorul ofta la Capsa, in asteptarea deciziei de sus. Piesa n-a fost respinsa, ci trecuta la „rezerve", fiindca nu facea parte dintre „comenzile sociale" (metroul, canalul, Transfagarasanul...) Peste doi ani, la vizionare, Comisia a considerat necesare alte costume, mai putin saracacioase, alt fond muzical (prea suna a Mandravela), alte uniforme la garzi, retusarea imaginii turmentatului (in fond, o victima a nedreptatilor sociale), inversarea scenelor IV cu IX si VIII cu XIV, precum si verificarea modului in care actrita X a ajuns pe scena la Iasi, desi era repartizata la Turda (directorului i s-au umezit instantaneu ochelarii). In fine, cenzura a constatat sumedenie de „carlige" actoricesti ce pot sugera alte parascovenii si a cerut o noua vizionare, cand spectacolul va fi cu adevarat curat. La o saptamana dupa premiera (mare succes!), l-am cautat pe conu’ Iancu, spre a-l invita la spectacolul-dezbatere de la Combinatul de utilaj greu. Nimeni acasa. Un biletel pe birou: „Nu mai rezist. Emigrez. Trimite-mi la Berlin lista cu noile modificari." Iac-asa era pe vremuri, boieri dumneavoastra...