In 1990 paraseam unitatea militara unde am invatat sa injur, sa iau bataie de la un caporal din Radauti, pe nume Mironescu, si sa fur cartofi din popota unitatii pentru a-i praji si a scapa timp de o digestie de celebra varza cu oaie, pietre si carne de musca. Intimplarea a facut ca, in drum spre orasul natal, sa trec prin P-ta Victoriei, unde avea loc o mare manifestatie populara. Citiva muncitori suparati purtau pe umeri un sicriu. Pe una dintre partile lui scria „Aici sint partidele istorice". Pe cealalta, „Sicriul lui Coposu". Dupa 17 ani vad ca predispozitia asta funebra inca persista in vocabularul politic. Cum se destrama o alianta, cum dispare din prim-plan o personalitate, cum se rupe o intelegere, lumea incepe sa vorbeasca de sicrie, morminte, funeralii si altele. I-am vazut la emisiunea dlui Turcescu, de la Realitatea TV, pe domnii Videanu si Antonescu stind fata in fata si discutind in termenii unor ciocli tocmiti sa ingroape un mort. Unul se interesa daca exista certificatul de deces al Aliantei D.A., altul se intreba retoric cine e popa. Ideea de substrat al acestui gen de fantezii de limbaj e ca relatiile politice au acelasi termen de garantie ca si viata omului, ca politicienii care string miini s-ar cununa in fata nasului electoral, promitind cu religiozitate ca vor fi alaturi la bine si la rau pina cind moartea ii va desparti. Cred ca lucrurile sint abordate gresit, ca in democratii, acolo unde intelegerile sint bazate pe interese, si nu pe iubiri, o alianta politica e tinuta de un fir de paianjen, si nu de un odgon de otel. Mariajul din interes, divortul tactic si partajul meticulos sint niste aproximari mai bune ale relatiilor politice decit nasterea unei iubiri si decesul simultan al indragostitilor.