Am trait pina acum cu convingerea ca constiinta unui om e sursa faptelor sale si ca dupa cit de buna sau rea este ea, pe atit de morale sau imorale ii sint gesturile. Fiecare traieste dupa cum il indeamna constiinta, asa credeam. Acum m-am razgindit. Constiinta nu face decit sa-mi justifice actele dupa ce le-am savirsit. Ea nu e instanta morala, ci facultate de dezvinovatire. E ca un ciine de paza insarcinat sa-mi apere linistea psihica si sa-mi justifice comportamentul in ochii semenilor.


Constiinta nu-mi preceda faptele, ci le urmeaza, intregul ei cimp moral intrind in joc atunci cind, omeneste vorbind, nu se mai poate face nimic. Daca nimeresc intr-o imprejurare neprevazuta, ma port dupa cum imi dicteaza temperamentul si abia apoi, dupa ce episodul s-a consumat, imi chem constiinta ca sa-mi justifice atitudinea. Atunci pot tese o formidabila tesatura de motivatii spre a explica de ce comportamentul meu a fost de o moralitate imaculata. Prin etalarea acestui vast repertoriu de disculpari, pot arata oricui ca am actionat ireprosabil din punct de vedere moral, cind, de fapt, in momentul intimplarii, putin imi pasa mie daca gestul mi-era moral sau nu, dupa cum putin imi pasa daca vointa mea era la cirma jocului sau la cheremul lui. Retrospectiv, ne pricepem de minune sa ne gasim circumstante atenuante.