Uneori, meditatia asupra raului e lucrul cel mai bun pe care-l putem face pentru a ramine in starea de trezie, chiar si la ceasuri tirzii. Am vazut simbata noapte, pe PRO Cinema, „Portocala mecanica" a lui Stanley Kubrick si, desi corpul meu atipit anticipa ingrozit trecerea la ora de vara, n-am putut adormi decit cu greu. Imaginea de final a lui Alex (Malcolm McDowell) rinjind alaturi de ministrul de interne se deforma intruna ca o bucata de plastilina framintata de minutele unui drac-pitic. Sint citeva serii de imagini in aceasta capodopera cinematografica ce parca au fost create pentru a-ti domina imaginarul si a pluti indelung in stratul acela viscos din adincul fiintei tale. De exemplu, opozitia aritmica, precum o pulsatie de inima bolnava, dintre scena in care cei patru amici infratiti de nebunia juvenila a agresivitatii merg pe chei si sint filmati cu incetinitorul, un cadru marca Stanley Kubrick, si cea in care Alex agata doua fete pentru a turna in dormitor un film porno filmat in gros plan si dat pe repede inainte. Apoi, imaginile de caleidoscop din apartamentul familiei lui Alex, care degaja o senzatie de desene animate in care personajele par variante de lucru ale lui Meursault, „Strainul" lui Camus. La fel scenele ce ipostaziaza modulatiile la care e supusa „Simfonia a IX-a" lui Beethoven prin ochii si urechile chinuite sau incintate ale lui Alex. Daca as putea, as pune filmul lui Kubrick, alaturi de romanul omonim al lui Burgess, pe o sonda spatiala din aia ratacitoare prin Univers. Cred ca, daca sonda ar esua peste un milion de ani pe o planeta locuita de fiinte inteligente, oscilind liber intre bine si rau, ar intelege cel mai bine din acest film ca sintem rude. Rude indepartate dintr-o lume aflata dincoace de bine si de rau.