Vad ca „anormalitatile" devin cu tot mai mare dificultate „normale". Semn rau. Ca si evolutia climei.

In urma cu saptesprezece primaveri, am comis gestul cel mai neserios din partea postdecembrista a existentei mele. Luat de „val", am acceptat sa candidez, in primele alegeri libere, pe o lista a Grupului pentru Dialog Social, ca sa devin... senator! Am fost chiar cap de lista, intr-o companie mai mult decat onoranta: Alexandru Paleologu, Petru Cretia, Sorin Dumitrescu, parintele Marchis si doctorul Alexandru Pesamosca.

La drept vorbind, nu prea stiu ce-a fost in capul meu atunci. Doream, cumva, sa devin coleg cu d-l Vacaroiu? Imi place sa cred ca nu eram atat de ambitios. Sigur, din perspectiva de azi episodul imi poate parea si induiosator. Dar asta nu-l face mai putin jenant. Singura scuza pe care mi-o gasesc pentru acea aventura e ca atmosfera din perioada respectiva, incarcata de iluzii usor infantile despre democratie, era favorabila unor elanuri pe jumatate romantice, pe jumatate comice (in calitate de „candidat" am luat parte chiar la un soi de „meci" electoral in fata unui amfiteatru arhiplin de la Institutul de Fizica Atomica!). Din fericire, „poporul suveran" ne-a dat lectia cuvenita. Scrutinul de la 20 mai a pus capat, cu un legitim esec, ideii noastre ca partidele reprezentau o forma invechita de democratie, putand fi inlocuite de „independenti". Apoi, anii au asternut o ironica si binecuvantata uitare peste acel „rateu" politic.

Mi-am adus, insa, aminte de el deoarece azi am o impresie mult mai „realista" despre utilitatea parerilor exprimate in presa. Si nu spun asta ca sa ma laud, ci fiindca, acum, inteleg mult mai bine in ce societate traiesc. Una dominata de patimi si de prejudecati in care esti expus multor riscuri daca mizezi excesiv pe logica, pe bunul-simt si pe dreptul la opinie.

Dar daca stiu asta, de ce mai tin sa ma „pronunt"? Mai ales ca scopul vietii mele (fireste, in masura in care mai pot vorbi de „scopuri" la varsta mea) nu e nici acela de a comenta, sa zicem, demisia d-lui Saftoiu, nici acela de a amenda mojiciile d-lui Basescu (ca sa ma refer la doua din „intamplarile" petrecute saptamana trecuta in jurul carora s-a facut mai mult tapaj).

Explicatia pe care pot s-o dau, deocamdata, e una singura. Nu mai am iluzii legate de evolutia democratiei si capitalismului pe malurile Dambovitei. In schimb, mai am perplexitati (uimiri - cum zice DEX - in situatii neasteptate).

Imi dau seama, evident, ca seful unui serviciu unde se trag sforile spionajului nu se duce in fata unei comisii de ancheta ca la preot. Nu se duce sa se spovedeasca. Se duce sa taca sau sa minta cat mai inteligent poate. De aceea am fost de acord cu toti cei care au socotit o gafa declaratiile prin care fostul sef al SIE recunostea ca subordonatii sai si-au lipit, ilegal, urechile de telefoanele noastre. Iar „o gafa" ramane „o gafa" orice s-ar afla la originea ei: neglijenta, necunoastere sau un impuls sinucigas. Ceea ce m-a surprins a fost altceva. Mirarea sincera a tuturor datatorilor cu parerea in „cazul Saftoiu" ca o asemenea gafa a fost posibila. Bineinteles ca toate serviciile „ne asculta", ziceau unul dupa altul vorbitorii, dar de ce-o fi dezvaluit Claudiu Saftoiu un secret al lui Polichinelle? Concluzia pe care am tras-o eu e ca ipocrizia e o regula cand exerciti o demnitate publica. Daca ai pofta sa fii sincer, n-ai decat, dar s-o faci intr-un spatiu privat.

Si apropo de surprize. Nu-l credeam pe Traian Basescu in stare sa mai produca perplexitati prin „manierele" sale. Ce sa mai aduca nou dupa ce l-a porcait in direct pe Tariceanu? Imi imaginam ca stilul „badaran" al d-lui Basescu si-a atins limitele. Ei bine, nu. M-am inselat. N-am avut destula imaginatie. Daca mi-ar fi pus in fata cineva stenograma „dialogului" sau cu Dan Voiculescu, fara sa-mi atraga atentia ca discutia a avut loc la Cotroceni, in cadrul unor consultari oficiale, n-as fi banuit ca asa ceva a fost posibil. As fi presupus ca Traian Basescu si Dan Voiculescu s-au intalnit intr-o carciuma unde clientii isi beau mintile si se injura de mama inainte de a cadea sub masa.

Dar Basescu e mereu proaspat cand e vorba sa produca stupoare. Scena a avut loc la Palatul Cotroceni intre un invitat la consultari care s-a lasat insultat fara sa se ridice de pe scaun si sa plece (cum ar fi fost normal) si „o gazda" care nu se da inapoi sa-si insulte oaspetii. Dupa o asemenea „intamplare", mai e cazul sa ne intrebam in ce tara traim?

Ar mai fi, dar cu o conditie. Sa facem o distinctie clara intre „un stat" si „o tara". Un „stat" il poti dispretui. O „tara", nu. Se intelege, sper, ce vreau sa spun.

Oricum, aceasta distinctie imi ofera doar un alibi pentru a nu-mi fi rusine ca sunt roman. Nu rezolva si nevoia de a spera ca mai exista ceva dincolo de balciul actual. Ce mai inseamna, in fond, „dialogul politic" intr-o tara unde partenerii se intalnesc doar pentru a se face unul pe altul „securist"? Mai putem lua in serios vreo „negociere"? Mai putem vorbi de „discutii politice"? Care discutii? Ca aceea dintre Traian Basescu si Dan Voiculescu?