Ceea ce noi numim Generatia Coca-Cola, facand referire la adolescentii anilor 90, in Taiwan, generatia anilor 60 este numita „generatia Pepsi". Cum se vede, insemnele democratiei de tip occidental, de care beneficiaza tineretul dupa cate o epoca dictatoriala capata nume de bautura americana. Si cum in acest caz exista doar doua mari concerne rivale, se impun si ele cum pot in diferite zone geografice. Din generatia Pepsi a facut parte si regizorul chinez, unul dintre putinii mei favoriti, Wong Kar Wai. Ma oprisem data trecuta la filmul lui din 1991, „Days of being Wild" (Acei ani salbatici), o parabola despre asteptare si prietenie, trei povesti intr-una singura plasate in anii 60. Anii 60 sunt obsesia acestui regizor, anii cand in Hong Kong familiile traiau „la comun", ingramadite in camere stramte, asa cum merge povestea din „In the mood for love", in care dramele mute se auzeau prin peretii subtiri sau se pierdeau pe strazi inguste si intortocheate. Imi place la Wong Kar Wai ca este „optzecist" in cel mai frumos sens, si asta pentru ca povestile lui vorbesc despre oameni marunti, despre lupta cu singuratatea citadina, totul cu o profunzime tulburatoare. Maretia se naste din lucruri marunte, parca asa spune o zicala chinezeasca. Intr-un fel, „Acei ani salbatici" este o ofensa adusa filmului „de actiune". Singura concesie facuta „actiunii" dureaza pana in doua minute, dar capodopera nu se afla aici, ci in restul filmului. Un lucru neintalnit in filmele occidentale si fermecator la Wai este metafora in jurul careia se construieste filmul. Daca in „In the Mood for Love" metafora este una legata de o legenda (pe jumatate inchipuita de Wong Kar Wai) care spune ca daca ai un secret mare in viata el trebuie ingropat intr-o gaura sapata in piatra si apoi acoperit cu pamant, lucru pe care personajul principal chiar il face in finalul filmului, in „Days of Being Wild" personajul principal ne povesteste despre o pasare care nu avea picioare si care era obligata, din aceasta pricina, sa zboare tot timpul. Aceasta metafora foarte „fizica" vrea sa caracterizeze chiar personajul principal, un tanar care se zbate intr-un oras, fara sa se poata stabili in vreun loc. Si care, asemenea pasarii din poveste, reuseste sa se opreasca intr-un loc doar in clipa mortii. Pentru o asemenea poveste nu putea fi ales decat un reprezentant al „Generatiei Pepsi", Leslie Cheung nascut in 1956 la Hong Kong, intr-o familie cu zece copii. Dupa liceu a plecat la studii in Marea Britanie, la Leeds University. La 20 de ani se reintoarce in China si se apuca de muzica, in 1976 castiga locul doi la ATV Asian Music Contest. Zece ani canta, rade si danseaza pe scena sau pe platourile TV. Cu primul lui rol in film, in 1986, cariera lui cinematografica decoleaza. Apare in cele mai faimoase filme din Hong Kong si lucreaza cu mari regizori chinezi, Kaige Chen, Kar Wai, Hark Tsui si, evident, John Woo. In 1992 emigreaza in Canada, dar pe 1 aprilie 2003 incaleca fereastra celebrului hotel Mandarin Oriental si se arunca in gol, cu un bilet de adio in buzunar.