La sarbatoarea ei de Jubileu, Uniunea Europeana a primit tot felul de daruri, de la fiecare cum a putut si cum s-a priceput. Birocratia de la Bruxelles s-a straduit din rasputeri sa dea un aer festiv-popular celor mai multe dintre evenimente. Ceva in stilul traditiei socialiste, de mult moarta, a marilor serbari urbano-campenesti, la iarba verde, cu mic cu mare, cu muzica si chermeza pana mult dupa caderea serii. Cineva s-a gandit si la un festival al dulciurilor nationale, „traditionale", facand fara sa vrea si fara sa stie o reverenta marii aspirante la aderare care este Turcia. Caci jumatate, cel putin, din apetisantele deserturi ale statelor europene sunt de fapt importuri si prelucrari ale mult mai vechii bucatarii otomane si arabe. Evident, s-au cheltuit sute de milioane de euro pe focuri de artificii, anunturi, afise, reclame audio, video si alte abtibilduri, doar-doar o mai lasa lumea gandurile negre deoparte, macar in zi de sarbatoare. Conditia de existenta a oricarei birocratii este mediocritatea. Nu-i de mirare, deci, ca intreaga montare a fost de un mediocru pur, senin, netulburat de nicio idee sau initiativa care sa poata fi banuite de creativitate. Evident, peste tot alaiul au sunat pana la satietate, rupt din context si cu iz de kitsch acordurile din finalul Simfoniei a IX-a beethoveniene, cunoscuta ca „Oda bucuriei".
Politicienii Europei au avut si ei spectacolul lor.
S-au adunat pentru doua zile in Germania, tara care prezideaza in acest semestru Consiliul Uniunii, ca sa-si faca numarul. O piesa intr-un act si mai multe tablouri, cu final cunoscut. Tabloul intai: „maretia inaintasilor" s-a desfasurat intr-un marcat aer de solemnitate vetusta. Inspiratorii ideii Comunitatii carbunelui si otelului, Monnet si Schumann, au fost ridicati o treapta mai sus pe soclul imaginar al prestigiului si al recunostintei urmasilor; semnatarilor Tratatului de la Roma li s-a mai dat o sansa, postuma, la cele 15 minute de celebritate, la care oricine are dreptul, chiar si pe Batranul Continent. Imagini de arhiva, cuvinte memorabile: Europa nu se va face dintr-o data, conform unui plan, ci va fi rezultatul concret al unei solidaritati de facto, care precede masurile institutionale. O idee cat se poate de valabila si azi, cu doua amendamente: solidaritatea este din ce in ce mai slaba, iar planurile, chiar si atunci cand sunt facute, incep prin a fi minimale si sfarsesc prin a fi respinse. Tabloul doi: „Noi suntem Europa, Europa suntem noi", le-a permis actualilor lideri din statele membre sa se fotografieze impreuna, pe fundalul cu steaguri si simboluri europene, sa sporovaiasca cu doze largi de veselie in pauzele dintre doua momente festive, sa se prefaca a asculta cu incordare discursul de rigoare al gazdelor, la dineul oficial. Cum acesta era pronuntat in frumoasa limba a lui Goethe, cei mai multi au avut ocazia sa se plictiseasca intr-o limba straina, iar unii chiar sa o ia inainte cu paharul, dand de inteles ca setea de Europa este mai mare decat setea de protocol sau de buna purtare. Taboul trei, „Salvatorii Europei", s-a desfasurat pe seara, duminica, cand gazdele au propus si au adoptat, fara sa-i mai osteneasca pe oaspeti cu efortul de a-si da acordul, o declaratie, semnata pentru conformitate si de Presedintele Comisiei Europene. Scopul ei, de a clarifica „Viitorul Europei", a fost pe deplin atins: viitorul ramane asa cum am stabilit, adica luminos si plin de reforme, care vor fi facute, desigur, atunci cand va fi gasit momentul favorabil.
Europa a primit daruri si de la vajnicii si nelipsitii protestatari anti-orice, asa ca Berlinul a avut, pe alocuri, aerul unui Bagdad rezolvat, in care se miscau liber doar politistii si minunatele lor masinarii blindate.
In sfarsit, o mana de euro-intelectuali carcotasi au folosit prilejul pentru a-i trimite Europei, de ziua ei, o scrisoare. Una foarte, foarte trista.
Umberto Eco, Dario Fo, Gunter Grass, Jurgen Habermas, Vaclav Havel, Bernard Henry Levy, Harold Pinter, Franca Rame si Tom Stoppard au ales sa nu fie „politically corecti", refuzand cu ostentatie sa-si puna haine de sarbatoare pentru Europa. Ba mai mult, s-au apucat sa bata obrazul celor 27 de sefi de stat si de guvern, reuniti pentru festivele momente. Motivul, aparent, nu este legat de Europa, ci de Africa. Mai precis de masacrul de la Darfur, care continua, de mai bine de 2 ani, fara ca „interventiile umanitare" ale Europei sau ale restului lumii sa poata macar reduce dimensiunile genocidului, necum sa-l opreasca. Printre randuri si dincolo de subiectul aparent, topaiala de parada a Europei este aruncata in ridicol. Intrebarea ghilotina a scrisorii este: „Ce sarbatorim? Suprafata subtire a uniunii nostre politice? Bravada inutila a clasei noastre politice? Nulitatile impotente ale birocratiilor noastre?". Europa valorilor umaniste, cea de la care se reclama intemeierea Uniunii Europene, a fost se pare pierduta pe drum, a ramas pe dinafara. Nu se regaseste si nu se exprima prin intermediul masinariei politico-economico-administrative de la Bruxelles.
Daca in 1957, Europa si Comunitatea Carbunelui si Otelului promiteau sa fie mariajul de succes al secolului, cinci zeci de ani mai tirziu, Europa si Uniunea Europeana par un cuplu atins de sindromul tipic al casatoriei ratate: o relatie in care fiecare dintre soti traieste cu sentimentul acut si apasator ca este prizonier intr-o cusca si ca se afla acolo din vina celuilalt!