BOR s-a comportat mai departe ca „Biserica a neamului", iar obedienta ei fata de puterea seculara s-a manifestat la cotele pe care colaborarea cu regimul bolsevic le consacrase deja ca norma.

Pe la 1839, Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine, a vizitat imensa patrie a tarului Nicolae I-ul si a scris, pe baza acelei experiente, o carte de inoxidabil succes: „Scrisori din Rusia" (reeditata acum la Humanitas). S-a spus ca aceasta lucrare de antropologie politica ar fi corespondentul „rasaritean" al incursiunilor lui Alexis de Tocqueville in America. Pina la un punct, viziunea celor doi autori exprima, ce-i drept, aceeasi paradigma iluminist-conservatoare, numai ca marchizul de Custine formuleaza observatii mai putin subtile decit contemporanul sau. Si totusi, „Scrisorile" ne ofera nu doar abilitati retorice demne de Marele Secol francez, ci si rezultate analitice deloc neglijabile. Dintre numeroasele lor pasaje profetice (sinistru confirmate de istorie) am selectat unul despre conditia spirituala a individului in Rusia tarista.

Scria marchizul: „Degeaba se cazneste imparatul, ajutat de armata lui de soldati si de artisti, niciodata nu va putea investi Biserica Ortodoxa cu o putere pe care Dumnezeu nu i-a dat-o: poate fi facuta prigonitoare, dar niciodata apostolica, adica civilizatoare si cuceritoare in lumea morala. Caci a disciplina oamenii nu inseamna a converti sufletele. Aceasta biserica politica si nationala nu are nici viata morala, nici viata supranaturala. Totul ajunge sa lipseasca celui care e lipsit de independenta". Fireste ca un catolic reactionar (a carui familie fusese drastic penalizata de ororile Revolutiei Franceze) nu putea vedea cu ochi buni Biserica „schismatica" a rusilor pravoslavnici. La inceputul secolului XIX, diferenta dintre catolicismul „civilizator" si crestinismul oriental - utilizat ca instrument al tiraniei - i se parea lui Custine la fel de evidenta ca oricarui alt calator apusean.

De vreme ce asa ceva implica pe atunci modelul Ortodoxiei rusesti (canoane plus superstitii, intr-o colectivitate subjugata), nu ne mai mira faptul ca tocmai in spatiul ei s-a iscat uraganul leninist, cu tot bilantul specific de crime, deportari, abuzuri si pseudoreforme dictate „de sus", in maniera lui Petru cel Mare. E adevarat ca Ortodoxia romaneasca, bunaoara, s-a dovedit mai blinda, tocmai pentru ca a primit, inca din secolul XVI, influente europene capabile sa o familiarizeze cu valorile umanismului renascentist. In pofida acestor avantaje comparative, Biserica noastra nu a mizat niciodata pe individ si pe urgenta de a-l emancipa, pentru a-l transforma in cetatean activ. A privilegiat necontenit vocabularul „pastoral". I-a placut mereu „turma", formata din „oi duhovnicesti", care nu-si prea deschid gura. „Personalismul" clamat de Ortodoxia anilor ’30 e un produs intelectual tirziu, asimilat si la noi abia dupa ce marii filosofi rusi - de talia unui Nicolai Berdiaev - au parasit URSS, stabilindu-se in „lumea libera". Dincolo de asemenea fineturi teoretice, independenta spirituala a catolicului sau protestantului nu s-a regasit niciodata in „biserica politica si nationala", proprie spatiului rasaritean.

E ceea ce am vazut ca se petrece si dupa ruptura din 1989. BOR s-a comportat mai departe ca „Biserica a neamului", iar obedienta ei fata de puterea seculara s-a manifestat la cotele pe care colaborarea cu regimul bolsevic le consacrase deja ca norma.

Simplul fapt ca o noua Lege a Cultelor a intrat in vigoare abia dupa 17 ani de la caderea comunismului ne dovedeste ca relatia Biserica-Stat a continuat sa mizeze pe mentalitatea conform careia clerul slujeste de bunavoie Cezarul, cu singura conditie ca o parte din „banul dajdiei" sa-i fie returnata, sub forma de salarii ori subventii. Teologia de cabinet si-a urmat, schizofrenic, discursul „personalist". Insa practica sociala a Bisericii majoritare a perpetuat, cu o vinovata inertie, intelegerea natiunii ca „turma", exact ca in Rusia marchizului de Custine.

BOR a intimpinat democratia la fel de „senin" precum acceptase odinioara dictatura proletariatului sau capriciile monarhiei. Numai ca, pentru ea, „laicul" a ramas la acelasi nivel subaltern. Gindirea patristica facuse din om centrul creatiei, iar din cel botezat, un „madular" al Bisericii privite ca fiinta vie. O asemenea conceptie duce la ideea ca „trupul mistic" nu poate trai daca vreunul dintre „organele" sale este decuplat din circuitul de ansamblu. Iata solul pe care au inflorit democratiile moderne, fondate pe responsabilizarea individului si pe distribuirea lui intr-un „rol" pe cit de necesar, pe atit de rational. Si iata, pe de alta parte, ce ne lipseste, dramatic, pentru a transforma comunitatea bisericeasca intr-un corp politic de cetateni capabili sa aleaga, sa contribuie cu discernamint la „fericirea colectiva" si sa beneficieze, la rindul lor, de roadele acesteia.

De ce ne-am arata surprinsi, prin urmare, ca Biserica pierde tot ce cistiga democratia, desi cei doi factori s-ar fi putut alia, spre binele comun al fiecaruia dintre noi?